pag.18
Orizonturi Literare
Nr.15 / noi.2014
Acum ştiu: barda e rezemată înăuntru, lângă uşă. Acolo am lăsat-o când l-am văzut pe băiat. Şi ştiu şi ce să îl întreb, da, mi-am adus aminte. Trebuie să am grijă mare. Să nu îl las să ghicească ce vreau să fac. Cred că se trezeşte, îl aud mormăind. Să intru.
Aici e barda, tocmai unde credeam. Gruia, sau cine dracu’ o fi, cască şi se întinde. Al dracului drac, ce bine se preface!
- Ai dormit bine, Gruia?
- De dormit, vezi bine. Şalele mi-au înţepenit parcă.
- Ştiu. Nu e ca la tine acasă, în pat. Aici se strecoară frigul pe unde nici nu gândeşti.
- Te-ai trezit de mult?
- Nu, mai adineauri.
Se ridică în capul oaselor şi se întinde. E zăpăcit de somn încă...ori aşa pare. Tot mă întreb: dracii ăştia chiar dorm? Dorm pe dracu’! Stau acolo şi rabdă şi blastămă până vine clipa aşteptată. Ori ăstuia pesemne nu i-a venit. Ei lasă, că ţi-o aduc eu de nu ştii de unde să o începi!
- Şi? Te-ai mai gândit la ce-am vorbit aseară?
- M-am gândit, frate. Cum să nu mă gândesc? Abia am adormit.
Asta e adevărat. M-au smucit din greu gândurile şi foarte greu mi-am aflat liniştea.
- Poate noaptea asta să îţi fi fost sfetnic bun atunci. Ce zici?
- Ce să zic, Gruia...Mi-am tot întors cugetul de pe o parte pe alta şi...mi-am adus aminte de tata.
Se-ncruntă dracul de Gruia la mine cu mirare. O fi crezut că mă răstălmăceşte uşor.
- De tata? Da’ ce-are a face tata?
- Mi-am adus aminte de vorbele lui.
- Ce vorbeşti, Ilie? De care vorbe?
- Ei, ştii tu...Când l-au adus în car, tăiat de tătari, mai să îşi dea duhul. Şi noi eram copii, plângeam. Iar mama zbiera, se temea că rămâne văduvă. Mai ştii ce a zis tata?
Stă şi se uită la mine buimac. Poate aşa mă uitam şi eu la el astă-seară. Cum să nu ştie ce a zis tata? Asta ne tot zicea, mai tot timpul. Aşa că băietanul călare avea dreptate, ţie-l Dumnezeu.
- A trecut mult de atunci, Ilie. Şi tata...odihnească-se în pace, spunea multe când trăia.
Îşi ia ochii de la mine şi iese afară, pesemne să îşi spele ochii cu zăpadă. Atât ţi-a fost, drace! Stai doar să mă apropiu de bardă şi să vina clipa mea, că a ta de bună seamă nu mai vine!
Aşa, drace, freacă-ţi bine ochii cu nea şi mai uită-te o dată în jur, la lumea pe care ai bântuit-o. Frumoasă zi, cu toate că e ceaţă. Eu nu mă uit, cunosc bine locurile, ba sunt sătul de ele. Doar de beregata ta nu îmi pot dezlipi privirea. Braţul mi-e deprins de ani buni cu barda. Doar să îţi văd în ochi iadul unde te-oi trimite.
- Zicea tata: „nu vă pierdeţi capul!”.
Aşa, întoarce-te...Acum!
Linişte...Câtă linişte s-a făcut...S-a învelit iarăşi soarele cu nouri subţiri. Şi pâcla asta neobişnuită se risipeşte încet, în linişte. Toată pădurea parcă e numai aşchii, trunchiuri pleznite sub strânsoarea gerului. Asta văd ochii mei. Şi nu mă uit în jos, nu, şi nici nu trebuie. Nu am nevoie să văd în omăt pete negre întinzându-se, roşindu-se şi iar lăţindu-se până fură din culoarea tămâiţei.
Ia stai! Nu adineauri vorbisem cu un băietan? Şi unde e? Unde s-a topit aşa? Să văz pe urmă încotro s-a dus...Al dracului! Păi nu aici vorbisem? Ba da, se vede limpede, sunt paşii mei pe nea. Dar calul...nicio urmă? Ce drăcia dracului...
Adică numai eu...numai eu şi hoitul ăsta descăpăţânat de drac...Bine dar...Eu cu ce băiat am povestit? Şi ce cal e acela care nu lasă urmă în omătul aista până sub genunchi? Şi de unde s-a abătut liniştea asta? Aşchii...toţi brazii din preajma potecii sunt aşchii frânte...Cum? Ce vis urât e ăsta?
Dar Doamne, ăsta nu e vis! Nu, nu...aici e omăt necălcat, cât vezi cu ochii până unde se despart brazii să facă loc călătorilor. Brazii...parcă-s spulberaţi de stihii. Începe iar a şuiera crivăţul, târându-şi şerpuit suflarea blestemată. Iar bura albă ce mi-o aruncă în bătătură ia culori de clopoţei, de tămâiţă, de limba-cucului, de dumbrăviţă, de fragă, de sângele-voinicului, de sângele lui Gruia...
Ce mă fac acum...Ce mă fac acum?!!! Cum mă mai încape pe mine lumea după una ca asta? Cu ce gânduri îmi mai reazăm eu capul şi mintea de acum înainte? Unde să mă mai înstrăinez şi la ce mi-ar mai fi de folos?