-Oh, dar nu e nimic rău în a fi tristă, draga mea. Numai aşa am ocazia să te văd mai des şi să devin… cum aţi spune voi muritorii, fericit. Aşa că dacă vrei să fii cât mai tristă, dacă laşi tristeţea să te înghită eu sunt total de acord cu asta, îmi spune cu buzele aproape lipite de urechea mea ca să aud mai bine de parcă nu mi-a mai zis asta şi înainte. Îmi întorc dintr-o dată privirea spre el şi îl privesc fix în acei ochi neexpresivi, goi şi întunecaţi. Un întuneric care te înghite, un întuneric în care se ascund toate coşmarurile din timpul nopţii. Un întuneric din care nu mai poţi scăpa atât de uşor. Poate că reacţia mea l-a surprins pentru că i-a dispărut zâmbetul sau poate doar se
pregătea să facă ceva ce i-ar fi adus plăcere maximă: lacrimile mele.
-Te înşeli dacă ai senzaţia că mă bucură tristeţea ta, draga mea.
Îşi mută privirea după care se ridică în picioare deschizându-şi aripile la care aş putea să mă uit multă vreme. Atât de mari şi de minunate, par a fi fragile însă mi-am dat seama că au o putere enormă.
-Ce vrei să spui cu asta? îl întreb dintr-o dată luându-mi gândul de la acea imagine care mă fermeca. Îşi întoarce capul din nou spre mine şi mă priveşte încurcat ca şi cum abia atunci ar fi realizat că mă aflu lângă el. După câteva clipe de tăcere în care l-am privit, zâmbeşte şi îmi spune:
-Vezi tu, poate că eşti tristă iar tristeţea ta îmi hrăneşte foamea dar sufletul tău plânge din cauza acelei chestii insuportabile, că nici nu pot să o pronunţ fără să îmi vină să vomit, dragostea.
-Dar… dragostea face răni adânci şi dureroase. Cum să nu te bucure asta?
-Of, fată mică şi neştiutoare, spune el oftând. Am mult mai mulţi ani decât tine şi ştiu ce putere are dragostea asta, draga mea. Face răni urâte, asta este adevărat dar atunci cqnd vrea să le repare nici nu-ţi poţi imagina câtă fericire se simte în inimile astea ale voastre. Orice lacrimă dulce pentru mine e înlocuită de zâmbete, zâmbete şi iar alte zâmbete.
>>> Proză
Orizonturi Literare / Noiembrie 2013 13 3