condeiul inimii
7
“ Iubirea-i plumb, iubirea-i zbor –
E râvna lutului spre stea;
Iubirea-i mergere pe nor –
De unde poţi, oricând, cădea.
Iubirea-i ger, iubirea-i foc –
Dar şi seninul infinit…
E chin adânc şi nenoroc –
Dar şi Edenul regăsit. “ ( Ce n-ai ştiut – şi nu vei şti…)
Chipul iubirii are o aură îngerească şi este sculptat cu dalta dorului. Din cuvântul înrourat cu credinţă, iubirea se conturează pe firmamentul nemărginirii, vegheată de aştri în mister. Poetul poate modela înfăţişarea iubirii din văpăile mistuitoare ascunse în privirea sa. Chiar dacă se înstrăinează iubirea colindând pe alei nedefinite, o poate cuprinde în unde înflăcărate:
“ Adesea-ţi sculptez chipul din lespede de gând –
C-o daltă făurită din dor şi din cuvânt…
Dar mai ades, în noapte, cu flacăra privirii,
Îţi modelez făptura din purpura privirii.
Iubito, eşti departe, sub alte zări trăieşti
Şi pe alei străine, tu pasu-ţi potriveşti
Cu alte ore, clipe…în triste-amiezi adaşti –
Şi te veghează-n noapte străini şi sumbri aştri. “ ( Chipul tău )
Însăşi iubirea devine un colind, căci sufletul său tresaltă cufundat într-o dulce uitare. Bradul, simbol al verdelui etern, redefineşte făptura care-i dezmiardă simţurile şi îi alină tristeţile. Curăţenie spirituală, purificare şi seninătate sunt oglindite de neaua care pictează portetul făpturii gingaşe precum o rândunea:
“ Dragostea mea-i un colind –
Căci din mine mă desprind
Şi-n uitare dulce cad –
Fată mirosind a brad
A brad verde şi a nea-
Fată – gingaş-rândunea,
Rătăcita printre ierni
Ca tristeţile să-mi cerni.” ( Colind de dragoste II )
O vreme de poveste desprinsă din veşnicii îi retrezeşte poetului în simţuri doruri şi dorinţi nestăpânite. Întreaga sa lume se rezumă la dragostea care-l împlineşte şi în ochii căreia poate cuprinde întreaga zare albă ca neaua. E un orizont al profunzimii în care îşi îneacă trăirile: