condeiul inimii
5
Şi simt în piept tot plumbul lumii
Şi aud tăcerea grea a humii.
Aud cum plâng copaci în toamnă –
Sărută-mă pe suflet, doamnă.” ( Alean de toamnă)
Iubirea este redată ca un rod curat al cărui izvor este divinitatea, care creşte sublim fiind ocrotită cu puteri lăuntrice covârşitoare. Ţesută din firul tainic al dorului şi al absolutului care invadează lumea sa, iubirea se consolidează în forma-i pură.
“Hai să sădim un pom care să crească
Din sufletele noastre, altoit
Cu ramuri de sorginte îngerească…
Eşti pregatită? – eu sunt pregătit!
Vreau, pomu-acesta, să-l sădim în taină –
Cu risipiri de doruri să-l udăm,
Să-l ocrotim sub nevăzuta haină
Ţesută din sublimul ce-l gustăm.” ( Aniversare)
Înlănţuit în farmecele iubirii, poetul aspiră să fie veşnic învăluit în mantaua sclipitoare a dragostei, nicicând să nu o lase să se destrame. Doreşte să îi fie sacru legământ întru eternitate şi să se contopească de-a pururi cu aceasta, scăldându-se în seninătate:
“Eu te previn, iubita mea,
Că într-o zi- cred că-n curând-
De suflet mi-te-voi lega
Că nu vei mai scăpa nicicând.
Te voi lega aşa cum leagă
Pârâu-şi apa de izvor,
Aşa cum leagă-şi lumea-ntreagă
Speranţele de viitor.” ( Avertisment )
Boris Ioachim se descrie ca fiind poetul răsărit din alte veacuri, care cântă iubirea într-un tainic alfabet. E acel alfabet închegat cu pasiune şi dorinţi arzătoare care relevă profunzimea sa interioară şi prin care şi-a clădit un stil inconfudabil, propriu care îi conferă unicitate:
“ Şi ştiu că sunt poetul ce pare că-i căzut
Din vremuri prăfuite, din vremuri de demult,
Un aiurit ce cântă, cu viers cam deşuet
Iubirea pentru tine, în tainic alfabet.” ( Azi vreau să-ţi scriu, iubito )
Poetul descoperă în iubire unicul rost pe acest pământ. În braţele iubirii totul are sens, de aceea îi închină o odă. Poem sublim, sărutul iubirii îl închide în sfera frumuseţii desăvârşite, acolo nu există temeri, îndoieli sau tristeţi. Cer senin şi stea preacurată, iubirea e un cânt al inimii pe corzile unei viori divine: