articol
13
Sufletul său avea însă şi o coardă care suna poetic: un delir solemn filtrat prin inegalabila sa formaţie care-l salva întotdeauna pe profesor de academismul lecţiilor de amfiteatru. Cine deschide orice carte a lui Tudor Vianu, întânleşte în permanenţă atitudinea unui poet liric lucid care caută drumul dintre poezie şi adevăr. El pune accent pe zonele luminoase ale sufletului, pe stările majore de vis cert, fără lavele subconştientului. Neoclasicul Tudor Vianu îl gusta şi pe Rilke, dar nu-l dispreţuia nici pe Homer, apreciindu-i simbolul epopeilor, încălzindu-se la focul poemelor gigantice.
Tematic poetul scrie poeme cu notaţii şi simboluri filozofice, cu imagini exotice de călătorie, cu autohtone note de peisaj românesc, cu elemente de de autobiografie poetică etc. În versurile lui apar luminozităţi din poezia lui Goethe sau tonalităţi nedefinite din poezia lui Arghezi.
În poezia „Lumea nouă”, publicată în revista tinereţii lui Perpessicius, „Letopiseţi”, se poate descifra atmosfera şi idealurile unor oameni ce terminaseră războiul. Aceşti oameni credeau într-o lume nouă, detestând atmosfera literaturii patriarhale, de foileton, răspândită în toate revistele vremii. Lumea nouă a lui Tudor Vianu trebuia să cuprindă adevărul, fiind un vitalist realist. Poezia este scrisă când autorul avea 21 de ani:
„În odaia doctorului Faust: Stau în odaia mea/ afară plouă/ şi răsfoiesc tăcut, tăcute cărţi/ şi stampe vechi şi-ngălbenite hărţi…/ dar cine mi-a şoptit de-o lume nouă?”
Cărţile sunt un decor obişnuit al poeziei sale, alături de ele poetul se întreabă:”Se poate lucruri nouă să răsară/ când totul este vechi şi putrezit/ Stau în odaia mea şi răsfoiesc la nesfârşit/ şi plouă greu, şi plouă trist afară…” Întrebarea din acest poem, aproape macedonskian, aparţine tinereţii ca o umbră a lecturilor germane de la Tubingen, dar şi ca o pledoarie pentru viaţă. În acestă „odaie a doctorului Faust” se strecoară o rază de soare, schimbând rostul vieţii. Toate „plăcerile savante” sunt abandonate pentru viaţa care-l invită pe poet să trăiască: „Oh! Oglinda soarelui din mări! / Dealul care cântă în lumină/ Cu pădurea neagră, de metal,/ Parfumate efluvii de sulfină/ Şi zefirul meridional…”
Părăsind „odaia doctorului Faust” poetul călătoreşte pe mare, colindă „ape şi munţi”, vizitează Florenţa, îl evocă pe Hercule şi Ulise. In peregrinările lui lirice găsim o preocupare intimă şi calmă de intelectual. G. Călinescu îl considera un „vitalist corect”.
În „Imagini italiene”, deşi notează stări intime personale, îşi leagă sentimentele de oamenii cu care călătoreşte; versul lui are ceva din cuminţenia poeziei clasice, dar şi din eleganţa romantismului permanent al călătoriilor: „Nu-i pată nu e nicio tremurare/ Când lunecăm încremeniţi pe ape/ Ca două faruri luminând pe mare/ Lucind târzii, stingându-se aproape.” Florenţa e în poemul cu acelaşi nume o minune evocată ca în literatura de epocă: „Ştiu zările că nu-i pe lume/ Cetate dulce, după nume,/ Mai dârză decât e Florenţa/ Iat-o/ Cum se clădeşte dinspre San Miniato, /rostogolind sub ceruri blocuri sure/ Cu vuiet de armuri şi de pădure…”
Tematica autohtonă a poeziei sale apare în poemul „În vie” unde peisajul liric e patriarhal, cu accente bucolice, oficiind o vegetaţie panteistă: „Mă las în timpul nopţii să dorm culcat pe fân / Şi să presimt cum vraja lactee-ncet mă ninge:/ Mă voi hrăni cu ierburi, cu fructe şi parfum/ Şi voi simţi cum pacea înaintând mă-nvinge.”
Înainte de toate , Tudor Vianu este un citadin romantic, privind oraşul de pe fereastră: „De la fereastra cea mai înălţată/ Priveam oraşul cum se risipea/ Şi nu simţeam în suflet nici-o pată/ Era o zi înaltă şi bogată.!
Evocând personaje mitologice, el dă viaţă unei lumi antice într-un peisaj rustic romantic: Ulise e simbolul poeziei eterne, Hercule este marele erou care a schimbat lumea. Viaţa se scurege alături de fauni, alături de Aliunde, sub cerul lui Olimp. Poetului îi sunt familiare personajele mitologice şi peisajele heraldice, în care joacă în valuri delfini şi sirene. Uneori asistă la banchetele lui Zeus unde „ stă sufletul bolnav de bogăţii/ Când joacă-n fulgere tipsii/ Şi când din japsuri şi agate/ Te-neacă negre apele bogate.!