Dar doar visez, căci nimic nu îi așa,
Eu doar mă plimb în iarba solitară,
Și-ngână sufletul în a mea plasă
De dorul sufletului său de glastră..
Și-o veșnicie pare că va trece
Până când sufletul va fi din nou în iarbă
De mâna cu tine, cu mine.. doar noi
Desculți prin iarbă, văzând totul de-apoi..
Desculți prin iarba verde
Vedem iubirea așa cum îi ea
Pură și clară ca lumina grea
Iubește, așteaptă, răgaz să tot ai
Nimeni, nu te întreabă ce și cum n-ai...
Și am zărit-o-ntunerec
Era ușoară și plăpândă
Ca adierea unui strigat
Ce-și lasă brațele-ntăcere.
Era micuță și firavă
Era ca îngerul căzut din stele,
Era o umbră-n intunerec
Statea ascunsă în tăcere..
Făcu-i trei pași spre dânsa-n strigăt,
Dar ea tot nemișcată sta,
Eu încerca-i să-i spun ceva
Dar făra rost, nu m-auzea..
Am vrut de-asemeni s-o cuprind
În brațele-mi puțin tihnite
Dar un fior mă tot ardea
Ca sângele ce-n vene curge..
Și-a-ntors ușor privirea udă
Și parcă tot a dispărut
Doi ochi albaștri, făr-de vina
Priveau în irisul plăpând..
Eram chiar eu, sau tu erai?
Nu îmi mai pot aminte-aduce..
Era un întuneric în-cea umbră
Sau era-o umbră-n întunerec...
Autor: Radu Maria-Alexandra