poezie
12
Spune-mi!
Dacă ne-am rostogoli verdele verilor noastre
În palmele răsăritului
Am putea să ne apropiem de trăirea frunzelor
Și să simțim vântul ca pe o vibrație a vieții?
Dar dacă am învăța zborul
Am reuși să ne desprindem de pietrele ce ne atârnă de gânduri
Ca niște lilieci speriați de lumină?
Aș mai putea fi oare pentru un timp
Poezia tăcerilor tale
Curgându-ți pe tâmple ca o ploaie despletită
Oprind timpul în chipul de marmură a domnișoarei Pogany
Iubindu-te ca într-un anotimp de Vivaldi
Fără să-mi pese că lumea noastră s-ar putea termina și azi?
Gânduri
în mine se înalță o biserică
și încă e departe cerul
în tine se ascund rugăciunile duminicilor
nesiguranța mea clatină lumea
te-ai adăpostit într-o cană cu ceai
de acolo îmi șoptești că poezia
s-a născut în tristețile mele
tu te-ai născut astfel
ne vom purta munții durerilor pe umeri fără de frică
până când aripi ne vor crește pentru încă un zbor
pentru că nimic nu e veșnic,
nimic.
Întrebări
de Florina Sanda Cojocaru
Târziu
şi-am să ştiu că-i târziu, că îmi bate a ploi
şi că trec dimineţi cu o cruce pe drum
ca şi cum iar Iisus ar muri încă-n noi
şi că toamna se strânge într-o creangă de prun
şi-am să ştiu că-i târziu în biserici de tei
clopot cald străveziu o să sune ciudat
am să-ţi curg ruginind şi-oi rămâne de vrei
să îţi spun despre mine ca şi cum m-ai uitat
şi-am să ştiu că-i târziu, că e frig şi e gri
lumea noastră de vise ca un leagăn stricat
ceşti de ceai, o trăsură şi-o parte din zi
şi-un bilet care spune că tu ai plecat
şi-am să ştiu că-i târziu, că mă ninge trecut
că e toamnă în mine cât nu pot suporta
şi-o să vină o noapte şi un nou început
iar dulceagul din mine o să prind-a zbura
şi-am să ştiu că-i târziu ca un cântec preaplin
cu păpuşi mari de cârpă lăcrimând după geam
se vor coace castane într-o cană cu vin
amăgindu-mă-n gând că mai pot să te am.