Trăind o nouă perspectivă
Trăind o nouă perspectivă
Nu-mi priveam paşii , doar simţeam asfaltul rece sub picioare până în măduva oaselor , ironic spunând , fiindcă nu cred că-mi simt nici măcar oasele . Oamenii din jur erau fară pată de culoare , totul era alb-negru , până şi cerul . Oare unde sunt ?
A fost prima întrebare pe care mi-am pus-o , deşi părea ironică fiindcă ştiam locul foarte bine , doar că era lipsit de culoare . Au trecut ani întregi de-atunci , în jur nu s-au schimbat multe , ci doar noi chipuri palide care trec pe lângă mine fără să mă privească .
De parcă aş fi avut nevoie de privirile lor reci şi arogante de care dau dovadă şi prin paşii pe care îi fac pe stradă . Dacă cineva a spus că acesta este un oraş rece , nu a spus doar pentru faptul că sunt înconjurat de blocuri construite din beton , a spus că e rece datorită sufletelor oamenilor care-l locuiesc , apartament cu apartament . Nu ştiu dacă oamenii aceştia pot fi numiţi vii , ci sunt doar nişte carcase frumos amenajate cu haine la modă , inele şi brăţări din aur , cu genţi de firmă şi pantofi sport , iar pe interior sunt goi , mai goi decât credeam înainte că sunt .
Îi numesc totuşi vii fiindcă sunt altfel decât sunt eu ...
Acum , în noua mea formă , mi s-a dat ocazia să văd atât de multe lucruri , pe care înainte nu am avut capacitatea de a le observa . Poate ăsta este beneficiul noului pas , să observ totul fără să mă chinui prea mult să caut ceva .
Ieri , totul mi se părea normal în vechea mea formă , astăzi , de-aici de sus , totul îmi este mai clar !
>>> Dragomir Mihai-Viorel , Teleorman <<<