Îmi ning
Îmi ning zăpezile ce vor veni
În amintirea celor dintr-o iarnă
Când cerul fluture ar deveni
Şi ar aştepta pe mine să se aştearnă.
Şi braţele deschise l-ar primi
În aripi transformându-şi zborul
Albastrul lui albul zăpezii l-ar uimi
Precum iubirea îmi uimeşte dorul.
Îmi ning zăpezile ce au mai fost
Cu neastâmpăr de fanfară
Mi-adun tăcerile pierdute fără rost
Pe un peron, în altă ninsă gară.
Febra albă
În febra albă mă trezesc
Şi-n mintea mea încet coboară
Gând după gând, neîncetat
Şi sufletul zăpada-mi înfioară.
Tristeţea iernii o resimt
În frigul ce-mi îngheaţă visul
Vreau gândurile să le-nsufleţesc
Dar ele se întrec cu ninsul.
Culorile le-am rătăcit
Erau în mine precum dorul
De primăveri ce albe nu-s
Ci doar albastre precum cerul.
Statornicia ei o chem
Să-mi umple margine de clipă
Albe căderi n-au obosit
Cum obosesc iubirile ce-abia se înfiripă.
Ninsoare
E vie, şi albă, şi cade
E toată magie, şi arde
Fărâme de lună în zori
E linişte. Ninge comori.
E stranie, rece şi mută
E gust de iubire trecută
Uitarea încet se aşterne
E doar infinită. Şi cerne.
E dincolo de orice simţire
E a sufletului grea amăgire
Fantasmă pictată de soare
E Fata Morgana. Şi moare.
E dulce sărut, e plutire
E atât de firească simţire
Cerul nu vrea s-o mai ţină
Las-o la tine să vină.
Poezii scrise de Atena Ivanovici