8 Magazine/April, 2013
18 Orizonturi Literare
Simfonia naturii şi a cuvintelor
de ANA DOBRE
Universul mărunt, al boabei şi al fărâmei, pare inepuizabil în cărţile Olimpiei Sava, o Elena Farago a literaturii pentru copii. Pasiunea cu care investighează lumea pură a celor mici şi cu care inventează universuri compensatorii, comprehensiunea cu care se apleacă asupra unor teme de interes pentru cei mici, urmărind, deopotrivă, latura estetică şi etică, se armonizează în empatia maturului atât pentru lumea inocentă a copilăriei, cât şi pentru coordonata formativă a tematicii abordate.
Această latură formativă, urmărită asiduu de autoare, îşi găseşte împlinirea într-un imaginar predominant ludic, instrumentele de construcţie părând jucării cu care, în joacă, se poate construi o lume asemănătoare celei aievea, populată de valorile unui cod moral tradiţional, pe care copilul îl primeşte odată cu înţelegerea necesităţii de a fi bun, cinstit, îngăduitor. Valorile cultivate – bunătate, milă, compasiune, respect, responsabilitate etc. urmăresc să atingă şi să influenţeze sufletul celor mici, dirijându-i astfel în mersul lor ascendent spre lumina cunoaşterii.
În Simfonia naturii, versurile au o cantabilitate dată şi de frumuseţea temelor şi de perspectiva ludică prin care Olimpia Sava urmăreşte să educe aplecarea spre frumos şi să responsabilizeze copilul asupra datoriei de a ocroti lumea din jurul nostru. „Simfonia naturii” este urmărită la nivel cosmic prin motive romantice: luna, stelele, constelaţiile, într-o viziune predominant pesonificatoare, şi la nivel terestru prin motive şi metafore adecvate precum rotaţia anotimpurilor, copacii – ninşi, desfrunziţi sau plini de frunze şi de rod, zăpada, promoroaca, ninsoarea alecsandriniană, omul de zăpadă, într-o viziune empatică, de apropiere de comprehensivă şi responsabilă de toate obiectele lumii. O seninătate caldă, provenită din acceptarea lucrurilor fireşti, învăluie aceste poezii într-o atmosferă tonică, de echilibru şi de armonie.
Multe sunt pasteluri impresioniste într-o viziune antropomorfică (Pânza cerului s-a rupt), care, fără a fi copleşitoare prin gravitate, impresionează prin puterea lirică de a sugera un dezastru de proporţii cosmice: „Soarele, vulcan erupt,/ Pânza cerului a rupt/ Undeva la asfinţit/ şi pe boltă s-au ivit// Flăcări, magmă, şiroind/ Şi tot cerul înroşind”. Predispoziţia pentru pictural apare şi în Stăpâna nopţii, Lună plină, Buchet pe lună, Sublimă singurătate care alcătuiesc un ciclu al lunii, în care se pot identifica două dimensiuni – una în notă ludică, alta, într-o notă gravă.
Perspectiva antropomorfizantă din Luna îndrăgostită trimite la legenda Lunii şi a Soarelui, însă Olimpia Sava îi dă o notă sprinţară pentru ca irizările tensiunii dramatice să dispară în lirismul cald, învăluitor: „O steluţă călătoare/ Se îndreaptă către Soare,/ Să-l invite la serată/ Când e bolta înstelată// Ar dori ca el să vină/ Cu o trenă de lumină,/ S-o aşeze la picioare/ Lunii. Doamna nopţii are// Strălucirea-nlăcrimată/ Că-i de soare amorezată...”.
În De-a v-aţi ascunselea, spectacolul cosmic este văzut în aceeaşi notă ludică, astrele având, asemenea copiilor, o insaţiabilă predispoziţie către joc şi joacă. Această capacitate de a inventa în ludic este cu adevărat impresionantă: „Luna să se joace vrea./ Cum? De-a v-aţi ascunselea!/ Multe stele-au refuzat,/ Că... n-au vreme de jucat,// Dar o stea mai zvăpăiată/ S-a înscris la joc îndată,/ Iar un nor puţin bondoc/ A intrat şi el în joc...” La fel stau lucrurile în Unde-i luna?, Escapadă, Carul Mare-i supărat, Stele balerine.