8 Magazine/April, 2013
12 Orizonturi Literare
Cât despre cuvinte şi rolul poetului pe scena artelor, Georgeta Resteman a meditat profund : “Există cuvinte care, indiscutabil, nu “trăiesc” unele fără celelalte, şi mă refer la sensul profund al exprimării stărilor pe care le descriu. Citeam în cartea unui confrate din Spania pe care am prefaţat-o de curând, un gând sublim al autorului care dezvoltă într-o proză scurtă sensul adânc, sufletesc, a ceea ce înseamnă pentru noi, românii, cuvintele “ţară”, “ţarână”, “ţăran”, interdependenţa în care coabitează şi conotaţiile ce decurg din ele... Este o teorie minunată a acestui autor de care mi-am amintit acum când răspund la această întrebare... «Poezie», «poet», «trăire», ar fi grupajul cu care vin eu aici, într-un oarecare paralelism cu exemplul dat. Aşa cum nu se poate vorbi despre ţară fără a ne gândi la ţărână şi la cel care cu trudă-şi frământă braţele şi sufletul în ea, ţăranul, nici despre poezie nu putem vorbi fără a o asocia cu poetul şi cu trăirile lui... “.
Primăvara este anotimpul în care poeta renaşte, un anotimp care se aşterne şi peste cuvinte, ele devenind astfel ,,corolă de lumină”:
,,Ne-mbată noaptea cu miresme fine
Plesnet de verde-n trup şi rădăcină
Sărutul lunii-n nurii de verbine
Cuvintele-corola de lumină”. (E primăvară-n muguri şi-n cuvânt)
Un tablou feeric al lunii mai se împleteşte din imagini create în culori sublime. Un concert de greieri întregeşte tabloul armonios, nelipsită fiind graţioasa lebădă, imagine a purităţii şi eleganţei:
,,Să curgă lin izvor de frumuseţe-
Culori sublime-n arc de curcubeu,
Concert de greieri răscolind fâneţe
Şi-o lebădă pe-un val de eleşteu… “( În mai, când înfloreşte liliacul )
Când iubirea grăieşte, atunci un murmur străbate eternitatea. Marea, albastru nesfârşit şi sidefiu de perle, sărută ţărmul într-un dans care răzbate dincolo de hotarele pământeşti:
,,Sărută marea-n dans sălbatic ţărmul
Cu spuma-i albă-n sidefiu de perle
Iar falduri de albastru-şi sapă drumul
Spre-abis, în murmur de iubiri eterne”.
Simfonia mării creează o scenă mirifică, aceea ,,a dragostei ce-a-ncremenit pe maluri”:
,,Eu tac, din larg o dulce briz-adie
Şi amurgeşte-n freamătul din valuri
Vrăjită, marea-ngân-o simfonie
A dragostei ce-a-ncremenit pe maluri”. (Sărută marea-n dans sălbatic ţărmul)
Toamna este anotimpul în care poeta îşi ascunde melancolia în foşnetul frunzelor:
,,Fărâme de speranţă de brumă-ncărunţite
Melancolie-ascunsă în tremurul de frunze,
Onorurile toamnei de vremuri ruginite
Într-un pocal de ceară atins uşor pe buze”.