PROZA
17
toţi oamenii! Ascultau de legi nescrise, dictate de părinţii din părinţi, şi din ele îşi hrăneau zâmbetul, pofta de muncă, de viaţă, de sărbători. Aşa procedeau toate generaţiile venite din timpurile începutului: se înfrăţeau cu pădurile, apele, animalele, ploile, ninsorile, iar anotimpurile deveneau înţelegătoare, bune şi viaţa tuturor avea frumuseţe şi rost.
Universul frumuseţii venit din eternitaea rostului de a fi, a fost distrus !Cu sălbăticie, răutate şi multă neînţelegere!
Omul a ucis pădurile şi munţii au devenit fără rost! Cărările, dorurile şi urmele de paşi s-au muta în cer!
Nici izvorul nu mai e la fel! Susurul său cânta acum o doină cu bocet de dor!
Ce frumuseţe tristă ne trimite pământul prin lacrimile zvârcolite a unui izvor!
Ion vine aici noapte şi se aşeza în mijlocul copacilor tăiaţi. Stă aşa ore-n şir! Este parte a acestui munte şi pare şi el un copac cu aripile retezate. Se aşeza pe pământ, în mijlocul imensităţii de cioturi şi tace! Ascultă rugăciunea de iertare a corului de şoapte şi plânge!
De aceea vine Ion aici, să poată plânge! Acolo jos, în satul din ce în ce mai fără rost, cu casele intrând în pământ, nu mai poate să plângă! Simte nevoia acestei singure forme de descătuşare a cărui intimitate nu o găseşte decât aici!
Primăvara va veni degeaba pentru ei, pentru el şi pentru toţi oamenii!
Şi câte amintiri curg acum prin el! Câtă mulţime de zile au petrecut împreună! Şi câtă grijă aveau unii de alţii! Tot timpul Ion se întrebase dacă în timpul zăpezilor, pentru ei, copacii, nopţile geroase însemnau suferinţă sau durere. Dar el ştia că nu peste mult timp, va veni primăvara şi vor înfrunzi, ca un zâmbet pentru ce a fost, pentru ce va fi. Ştia, se liniştea şi se bucura! Ce fără rost vă veni primăvara aici, în munţii goi şi trişti!
Îşi imagina verile cu umbra întunericită şi plină de răcoare, mulţimea de păsări doinitoare, chemarea cărărilor. Oare unde or fi acum păsările pădurii? Unde îşi vor purta lacrimile de nedreptate? Cu siguranţă ele au asistat la masacru. Câtă durere şi ţipăt mocnit o fi fost atunci în supuşenia lor din faţa morţii?
O imensă masă a tăcerii era peste tot în jurul lui!
Ion vine aici să plângă! Să plângă împreună cu ei! Cu copacii!
„Oamenii nu sunt aşa! Oamenii sunt ca voi buni, înţelegători şi falnici!”, şoptea Ion printre lacrimi!
Apoi caută prin mulţimea de crăci abandonate în răvăşire un lemn. Îl ridică pe umărul drept şi plecă acasă. A doua zi îl curăţa cu cuţitoaia în mare grijă, îl prindea în menghina tejghelei, şi ea de lemn, îl trăgea la rindea făcându-i patru feţe. Măsura, tăia, apoi, într-un târziu, luă bucata de lemn, parcă însufleţită şi o ducea în casă, alături de celelalte. Aici, în camera fără mobilă, erau o mulţime de astfel de lemne şi cruci. Toate lemnele aduse de el din pădurile înnoptate ale munţilor, până la urmă, deveneau cruci. Şi toate fuseseră copaci!
Ion ştia povestea lui Iisus! O auzise de la bunicul lui, apoi o simţise! Ştia că viaţa Lui a fost o cruce, ce a cărat-o, a dumnezeit-o şi apoi a dat-o oamenilor, ţintuită cu suferinţa şi jerfa sa, spre a fi dusă mai departe prin închinăciune. Ion ştia că acolo, în crucea lui Iisus, intrau toate greşelile şi suferinţele oamenilor şi doar prin ea puteau fi mântuite, adică prefăcute în lumină! Şi de atunci, în zilele în care oamenii şi-au pierdut mila şi lumina din ochi şi din mâini, Ion şi-a pierdut şi el zâmbetul. Nu a reproşat nimănui nimic, nu a căutat vinovaţi, doar s-a coborât în el şi a rămas acolo, în singurătatea lui albă, printre amintirile din întreaga lui viaţă. Acolo, ca o revelaţie, l-a regăsit pe bunicul şi povestea lui Iisus! De atunci a început să facă cruci, cât mai multe cruci! Fiecare să preia cât mai multe din păcatele oamenilor necopii.