PROZA
18
În nopţile din Săptămâna Mare le va scoate! Le va pune pe uliţi în calea oamenilor! Vor înţelege! Oameni vor călca pe acolo, păcatele lor vor trece pe acolo!
Aşa a făcut! Mulţime de cruci au apărut în calea oamenilor în drumul lor în săptămâna în care Iisus îşi suia Golgota!
Paşii trecătorilor se opreau, zăbovind în drumul crucilor! Oamenii priveau în tăcere, se închinau şi plecau mai departe cu paşi gânditori.
În dimineaţa de după Înviere, Ion a adormit! Câmpuri cu grâne, coama cailor, stoluri de ciocârlii, hora din zilele de sărbătoare, brazdele plugului, ploile de vară aducătoare de curcubeu, păsatul pe frunză de nuc, troienile uriaşe şi blânde, floarea de cireş, moara de apă, războiul de ţesut sumane, macate şi covoare, suflarea caldă şi blândă a boilor, zâmbetele oamenilor..., şi mute zâmbete peste tot erau! Toate erau învăluite în lumină, în multă lumină.
Apoi un înger s-a pogorât, şi l-a mângâiat!
„Să nu mai fii trist Ioane! Dumnezeu ştie şi e aici lângă tine! Ai să vezi!”, şi continuă să-l mângâie.
- Hai bunicule, trezeşte-te! Trezeşte-te, astăzi e Paştele! Iisus a înviat!
Ion deschise ochii şi pentru moment se crezu în visul său alături de înger! Se trezi apoi de-a binelea, privi îngrijorat în jur şi în neînţelegere, întrebă fetiţa pe care nu o cunoştea, dar care îl zgâlţâise sau probabil îl mângâiase:
- Cine eşti? Şi cum ai ajuns aici!, întrebă Ion îngrijorat.
- Vorbeşti! Vorbeşti! Mama spunea că nu vorbeşti!
Fetiţa făcu o pauză pentru a-l auzi din nou pe „bunicul” vorbind, dar Ion, trezindu-se şi parcă înţelegând, nu a mai spuse nimic, dar din nevoia de a face ceva, se ridică şi se aşeză pe marginea patului. Frânturi din slujba de înviere se perindau acum pe râsul cristalin al fetiţei cu părul negru şi lung. Era foarte frumoasă! Fugare amintiri pline de lumină treceau acum prin Ion! Ele, fetiţa sau împreună, făcură să lumineze faţa lui Ion! Mâna dreaptă se ridică la fruntea fetiţei şi degetele desenau acum stângaci, o mângâiere.
- Am venit cu mama la tine..., să-ţi aducem împărţanie..., drob, cozonac, pască, miel, vin şi ouă roşii. Dormeai şi mama nu a mai putut să stea, trebuie să mai împartă şi în alte case şi m-a lăsat pe mine. Eu am rugat-o! Mi-a povestit de tine şi mi te-a arătat azi-noapte la biserică. Eu ştiu că tu ai făcut crucile şi că eşti bun şi singur. Şi să nu mai fii trist! Uite, am venit la tine... şi am să mai vin! Ai să vezi!
- Uite, ia de aici un ou roşu. Vreau să ciocnim! Hai! Să vezi cum te câştig!
Fetiţa îi puse un ou roşu în mână, ochi cu atenţie şi lovi cu putere. Oul, lovit un pic lateral, se sparse fără împotrivire.
- Cristos a înviat!
- Adevărat a înviat!, spuse Ion, care rămase ţintuit cu oul în mână. Fetiţa i-l luă şi începu să-l cureţe.
- Îl mâncăm pe al tău că s-a spart şi apoi ciocnim altul, da? Fetiţa îi întinse apoi oul pe jumătate curăţat:
- Hai, muşcă tu primul!
- Ba tu! E oul tău, l-ai câştigat!
- Bine, uite am muşcat, acum e rândul tău!
Ion se supuse, apoi, îi luă o mână fetiţei într-a lui, o mângâie şi o întrebă:
- Cum te cheamă?
- Ioana, răspunse fetiţa!
Deasupra satului de la poalele muntelui în care grădina lui Ion se înfige ca o îmbrăţişare, un stol de păsări, ca cele călătoare, treceau spre răsărit!