Primele două tipuri de prietenii durează atâta timp cât există obiectul folosului sau al plăcerii. Primele se stabilesc, de obicei, între cei mai în vârstă, iar celelalte între cei mai tineri. Atașamentul reciproc între cei ce au legat prietenia se va baza deci pe ceea ce a determinat această legatură.
Prietenia perfectă este aceea între oamenii buni și virtuoși, care doresc binele celuilalt prin natura lor, ca oameni buni. Astfel, ei sunt folositori unul altuia și plăcuți, pentru că sunt asemenea. Dar prieteniile acestea sunt foarte rare pentru că e nevoie de timp ca oamenii să se cunoască și să își ofere încredere unul altuia. Aceasta este singura care poate fi numită prietenie, deși nici celelalte nu pot fi numite altfel. De asemenea, Aristotel susține că nu toate prieteniile sunt între oameni egali ierarhic, însă prietenia perfectă este între cei egali în virtuți și în bunătate, adică între cei mai buni și mai virtuoși.
Așadar, prietenia este o necesitate născută, în primul rând, din faptul că omul este o ființă socială(„ nimeni nu ar vrea să stea singur chiar dacă i-ar aparține toate bunurile lumii”) și, în al doilea rând, din dorința omului( uneori inconștientă) de a înfăptui ceea ce este moral pentru el și pentru comunitate.
Abordarea conceptului în literatura latină s-a făcut în diverse modalități: de la tratate teoretice până la poeme ce elogiază virtuțile prieteniei.
Astfel, Cicero, marele umanist al secolului I a. Chr., definește prietenia în celebrul tratat“ Laelius sive De amicitia”, ca „ deplina înțelegere cu bunăvoință și caritate a tuturor lucurilor divine și omenești”( De amic., VI). Așadar, el consideră că prietenia se bazează pe consensio și caritas, și, ca și Aristotel, că ea este cel mai de seamă bun dat oamenilor de către zei.
Fără să fie un teoretician al prieteniei, Ovidius, poetul tomitan, manifestă un adevărat cult pentru prietenie, considerând-o cel mai înălțător sentiment omenesc. În“ Epistulae ex Ponto”, poetul realizează o radiografie a prieteniei cu zonele ei de umbră și lumină. Prietenia e raportată la soarta schimbătoare și e văzută ca cea mai de preț datorie. Ca și Aristotel și Cicero, Ovidius consideră că prietenul adevărat este un” alter ego”, exprimând astfel deplina identitate dintre cele două ființe.
Dupa el, Seneca, filozoful secolului I p. Chr., găsește o altă modalitate de a aduce romanilor ideile sale pur stoice despre prietenie, sub forma scrisorilor adresate lui Lucilius. Astfel, Seneca vorbește cu admirație despre „ acea prietenie adevarată,[..] pe care nu o rupe nici speranța, nici teama, nici grija intereselor proprii, aceea cu care oamenii mor, pentru care mor.”( Ad Luc., 6., 2)
Cei trei autori s-au bucurat de-a lungul vieții, de cel puțin un prieten adevărat, deși, la rândul lor, aceștia au reprezentat modele diferite pentru fiecare în parte.
25