Te iubesc, cum să te uit?
de Cricu Iulia
4
Stătea pe nisipul umed și cafeniu, mărginit spre uscat de tufe rare și de buruieni prăfuite ce delimitau natura sălbatică, genuină; zăcea toropit în colțul acela de plajă peste care marea se spărgea în cioburi de spumă argintie. Era singur, cufundat în taciturnitatea-i caracteristică. Pescărușii,tot mai zgomotoși parcă, consonant cu liniștea lui, treceau apăsați de amenințarea vânătă a norilor de furtună. Buzele valurilor uriașe, albe și reci îi sărutau ca-ntr-un sărut furtiv tălpile. Și, în timp ce stătea acolo nemișcat, cuprinzând cu privirea întreg peticul acela de plajă aflat în prelungirea umărului său, văzu cum vine un val gata să se prăbușească pe țărm, atât de înalt încât credea că-l va acoperi și apoi îl va trage nemilos într-un vârtej verde întunecat. Cu toate acestea rămase ca împietrit, fără sa schițeze mărețe gesturi de apărare, doar închise ochii instinctiv. Desluși involuntar printre hohotele valului o prezență nouă, marcată echivoc de o oarece rostogolire, urmată de o bufnitură ciudată; totul încremeni, de parcă apele ar fi lepădat pe țărm trupul unui înecat. Deschise ochii-i mari,negri,cu pupilele dilatate de teamă. Deosebi de zăpada incandescentă, ca o fâșie albă de lumină, o mare mai zvăpăiată. Dar în curând i se înfiripă altceva în fața ochilor, o nălucă strălucitoare ce înfăptuia iluzia unei femei.
Liniștea definea acel peisaj enigmatic. O voință străină, blândă dar aspră căreia nu găsea cale să i se împotrivească îl îndemnă să se simtă uman, să se ridice si sa mearga dezlegat de frica spre plasmuirea aceea spălată de valuri. Era un întreg atât de armonios. Părul cârlionțat neglijent cobora de o parte și de alta pe linia suavă a gâtului și se răsucea la capete în afară; șuvițe blonde revărsate în inele peste fruntea înaltă sub care se agitau doi ochi mari, impasibil întrebători, de un verde nedefinit. Brațele încă acoperite de spumă se desfăceau din umerii rotunjiți dar puternici. Se putea distinge o privire mult prea senină, o expresie aproape lipsită de expresie, ca a cuiva care ori doarme adânc, ori meditează profund, la paroxismul capacităților sale intelectuale. El căuta șovăitor ochii ei, interesul ei față de conlocuitorul plajei pustii, animate de izbitura aritmică a valurilor,de țipătul strident al pescarușilor aventurați în larg în căutare de hrană. Ea nu dădea vreun semn de viață, ci doar provoca un inofensiv evident dereglaj printre sinapsele din sistemul lui de gândire, având ca rezultat o curiozitate nemărginită. În timp ce silueta lui atletica se apropia cu pași grabiți de femeia ce stătea acolo pe nisipul rece, aceasta din urma , cu o privire stinghera îi zâmbi a confuzie mai degrabă, decât cu amabilitatea ce definește dulceața unui zâmbet. Se ridică în cele din urmă, aruncă în grabă un carnet ce avea copertele acoperite de nisip întărit și sare de mare cristalizată fin, se apropie de el și pironindu-i umerii, îl sărută fără început și fără sfârșit pe frunte, pe buze.Înlănțuind-o, la rândul său, se simți și el cutremurat de fericire dar în același timp îl copleși un fior tulbure, de neînțeles, o undă palidă si rece. Nu avusese înca vreme , răgaz sa-și lămureasca sentimentele ce-l împresurau. Brusc, dintr-un salt, ca o sălbăticiune și ca o divinitate ea se desfacu din îmbrațișare și porni in fugă spre apă. El nu apucă să o urmeze, încă amețit de întamplarea propriu-zisă și de faptul că ea nu îi era pe deplin o necunoscută. Asta pentru că , la nivel senzorial, senzitiv, sărutul, buzele ei nu îi erau străine. Schița doar câțiva pași de om beat, simultan încercat de un deja-vu inefabil. Voia, se străduia să o recunoască, însă mintea ducea o luptă aprigă cu un suflet mult prea bulversat. Femeia aceea era o figură familiară, prezența ei, întregul ei, dar atunci, să cunoască o străină îi păru contrar unei rațiuni juste.Ea se aruncă cu hotărâre ca un tăiș de cuțit în apa mării, se avântă înot spre zare, purtată de crestele înspumate. Se năpusti la țărm: