19
El citea acum cu vocea tremurândă, înfricoșat parcă de sfârșitul a ceva ce nici măcar nu începuse , ultimile ei însemnări din jurnal, pagini rupte cu indignare și scoase acum dintr-un plin ce nu a fost deschis niciodată de el, destinatarul în cauză. Alexandru Lung plângea cu o sinceritate cumplită în fața Feliciei Gavrilescu , pe când ea doar privea încremenită într-un punct mort: ochii lui. Se părea că era chiar același contact vizual ca și cel din timpul procesului ștergerii amintirilor. Memoriile au fost mereu în mintea lor, toate își reveniseră în acele clipe, când ei încercau paroxismul unei granițe între disperare, fericire și obscuritate, toate dizolvate în iubire și nebulozitate . procesul a avut loc precum un banal fenomen fizic reversibil, ciclic, o termodinamică a inimii, răcită ulterior din pricina unei vagi neconcordanțe cu percepțiile lor, raționalizarea prezentului , eșuată pe deplin în ambele cazuri. Acum pe amândoi îi podireau lacrimile, haotic, surescitant, însă niciunul nu făcea vreo mișcare de apropiere sau depărtare.
“ Dragul meu Alexandru, iubit și drag îmi ești, dar m-ai uitat. Nu mă mai suni, nu-mi mai amintești că ma iubești cum o făceai odată, și vei considera toate acestea reproșuri, dar să știi un lucru…îmi e dor de doare. Îmi frânfi inima, unde, poate nu știi, locuiești ,acolo. Te simt, cutremurată de ceea ce îmi pare cel mai real, anume că nu mă mai iubești. Te-ai plictisit poate, dar mi-ai fost ca o otravă. Poate că de aceea ochii mai trebuie spălați de lacrimi din când în când, ca să poată vedea viața foarte clar ca odinioară. Da Alexandre, ochii aceia de un verde nedefinit de care cândva erai îndrăgostit. M-ai depărtat astfel încât din exterior să pară că nici mie nu îmi mai pasă de ceea ce este, a fost între noi…poate așa a fost scris să fie. Eu nu știu ce să fac mai mult decât să te iubesc…iar tu îmi vei spune că pur și simplu nu ne mai funcționează scripeții? Mereu ți-a plăcut să-mi explici fizica aplicată în toate cotloanele vieții, dar oare ai reușit vreodată să înțelegi și “mecanina inimii” mele?
O să îmi reconstruiesc viața. am obosit să alerg între ruinele astea; mi-am făcut-o cu mâna mea, cu mintea și voința mea de fapt. Știi doar, ți-am mai spus… Iubirea înseamnă să nu spui niciodată îmi pare rău, pentru nimic. Eu pur și simplu te simt cum empatizezi, simpatizezi tot mai puțin. Nu vreau să fiu dorită doar ”tactil”. Nu vreau să fiu doar o notă de subsol a vieții tale. Încă sunt o tipă cerebrală, deși cu tine cam devenisem acefală, din pricina iubirii. Îmi ipsește să mă faci să ma simt pe deplin referința vocativului iubito. Am avut curaj și chiar o nesimțire infantilă să mă implic afectiv imediat după primele conversații cu tine, ca să ajungem aici. Nu mai cred că gelozia mea e constructivă. Ai făcut exces de te iubesc o vreme iar acum și-a pierdut sensul, însă eu dacă n-aș simți nu m-aș mai trezi în miez de noapte, plângând din pricina unei tristeți jalnice și a suspiciunilor. Cred că e sfârșit, aici și acum… Am obosit.Acum îți dezvălui apogeul substanței rândurilor pe care de mult mi-am dorit să ți le trimit: prefer să fiu singură aici fără vreun ..”te iubesc” și să aștept, să caut, să sper la cineva aici, mereu aproape, care va simți și va avea dovezi pentru a-și susține și întări afirmațiile,dragostea ,însă cel mai important este să mi-o ofere numai mie. Eu vreau, voiam cel puțin să mă iubești numai pe mine , să fiu eu cea specială, dar oh, dragule, de ce îmi răsună în minte numele lor: Claudia,Iza, Delia…cum de ne poți prețui pe toate simultan? De aceea nu te mai pot crede . Nu vreau să ajung doar “ una din fetele tale”, singularitate , Alexandru! Tu să fii convins că atâta timp cât îți dorești asta. Mă ai și mă vei avea până când fiecare stea din galaxia asta va pieri, și atomii aceia se vor risipi, tu mă ai. Îmi rămâne să-ți spun doar că e trist că mă minți iar eu m-am săturat de tine spunându-mi doar ce vreau să aud, și nu ceea ce vrei să spui cu adevărat .