dezamăgită de personajele mele, comportarea și sistemul lor de gândire, iar dacă da, tot eu le voi îndrepta greșelile, le voi modela întru perfecțiune.
-Și eu am acest fetiș, scriu mult și despre orice, ba chiar am găsit sapămâna trecută un vechi jurnal, cu pagini rupte de care nu îmi amintesc o boabă.
-Ciudat..hmm..totuși, parțial, la fel e si universul amintirilor. Unii, se folosesc de darul imaginatiei, si creativ, reformulează unele detalii din amintiri, rezultând un produs final așa cum și-ar fi dorit să fie în realitate.În selectarea amintirilor, cele care merită să fie păstrate și cele pe care le putem plasticiza pentru a nu ramane odioase memoriei, intervine mai mult sau mai puțin perfecționismul, idealizarea.
-Ce este perfecțiunea, draga mea Felicia?Mi-ai putea spune o părere a ta, te rog?
-Explicare concretă, unică a termenului nu există. Fiecare o poate defini în funcție de propria persoană; sunt convinsă că definiția acesteia s-ar aduna în volume, mii de pagini care să acumuleze interpretări specifice, definitorii ale tuturor celor șapte miliarde de suflete de pe acest pămțnt, în prezent, alături de reflecții din toate timpurile ale creatorilor de artă, filosofi ai căror principală activitate a fost problematica existentiala, și nu numai.
-Uite explicația mea acum:adjectivul “perfect” caracterizează ceva pur,care nu mai poate fi completat cu nimic, nu i se mai poate adăuga ceva în plus pentru a-l face mai bun/frumos.La ce ajută să fii perfecționist? Răspunsul acestei întrebari are două variante diametral opuse: ori sfârșești zilnic câte puțin în dezamăgirea inevitabilă conferită de lacuna desăvârșirii,proiectarea în intangibilitatea idealului adesea nerealist, ori te mulțumesti cu sublimitatea defectului, variantă care te face fericit. Aduce cu ea satisfacția unicității și îndepărtează printr-o gândire optimista, dar în concordanță cu realitatea, ‘’overthinking’’-ul mult prea dăunător,care te face veșnic nemulțumit, din punctul meu de vedere.
-Nu găsesc echilibru între cele două-rațiune și simțire- și înca se duce o tumultoasa luptă, aceasta până când cineva îmi va atinge inima , până voi cunoaște iubirea mutuală, când celălalt va simți ce gândesc; tocmai atunci voi putea spune că liniștea mi se va părea simpatica, iar taciturnitatea își va fi descoperit o latură euforică; doar iubirea te schimbă în cineva mai frumos, mai aproape de perfect.
-Tot a doua variantă exprimă renunțarea curajoasă la suprareflectare și la iluzia cunoașterii absolute a perfecțiunii. Eu cred în perfecțiune, dar nu o accept ca fiind un model singular, general de urmat, asemenea unui scop în viață. Scopul este fericirea, iar perfectionismul , perseverența ajunsă la încăpățânare deja aduce o perpetua ingratitudine. Nu exista vreo broșură sau vreo carte de dezvoltare personala cu titlul: “cum să atingi perfecțiunea în n pași?‘’.Ea e în fiecare dintre noi, iar descoperirea,atingerea ei nu are niciun stereotip comun; consider că implică doar ganduri pozitive și iubire. Iar iubirea este tribulația,afectul care salveaza orice și pe oricine, ca și sentiment mai presus de emoție, de la o zi neplăcută sfârșită alături de cineva față de care îți manifești trăirea, idealizată printr-o prezență mutuala, până la chinurile iadului, unde instanța supremă este divinitatea.Am încercat și eu să abordez comprehensivitatea perfecțiunii, afirmând personal că dorința de idealitate încă zace în mine, uneori aducând extazul,alteori agonia, totul în funcție de cum o abordez în viață.
-Adevăr graia Eliade când spunea:„Mă gândesc însă la zădărnicia setei noastre de perfecțiune, de ascensiune-atâta timp cât există o moarte ale cărei legi nu le cunoaște nimeni.”.Să îți pui speranțe în ceva și să vezi dinainte ruinele, să fi fost deja conștient de eșec, dar să crezi într-o ’minune’, asta e odioasa amăgire. Desigur că ea se bazează și pe ceea ce se petrece în jur, de teatrul din mediul exterior sinelui, de interpretarea și influența comportamentului celor din jur în raport cu tine.