voce gravă mi s-a strecurat în timpan ca o șoaptă. ”Ce
părere ai? Pari fascinată.” M-am întors, curioasă de
străinul care mă abordase. Era un bărbat chipeș, elegant,
sigur pe el și aparent cunoscător de artă. Nu știam dacă să
mă angajez într-o conversație cu el sau să mă prefac că
nu l-am auzit. Am ales prima variantă. I-am zâmbit și am
răspuns. ”Da, întradevăr, este un tablou fascinant. Gaia
Otsuki... îmi pare bine!” Străinul m-a privit în continuare,
afișând un zâmbet fermecător, aproape seducător, care ma făcut să uit de tabloul pe care îl admiram. ”Sebastian
Fanwell, încântat de asemenea.” Așa am început să ieșim
împreună. Așa a început să intre tot mai mult în sufletul
meu. Aflasem mai târziu, după câteva cine selecte în oraș
la tot felul de restaurante dichisite, că tatăl său e un mare
critic de artă. Era chiar marele critic, temut de toți artiștii
novice, Daniel Fanwell. În sinea mea eram în culmea
extazului. Era șansa mea să îmi prezint arta unui adevărat
cunoscător. Nu după mult timp, Sebastian mi-a propus să
stau cu el. Nu m-am mutat. Mi-am păstrat apartamentul
închiriat, care îl plăteam din banii care îi făceam lucrând
la o cofetărie iar Sebastian mă ajuta cu materialele pentru
pictură, de care aveam nevoie. Totul părea perfect, parcă