ajung în fața lui Zadakiel. Mă opresc la distanță
de el, fiindu-mi teamă, parcă, că dacă ar fi să mă
apropii prea mult, aș fi din nou prinsă în vraja
necunoscută a lui Zadakiel.
-
Promit! Ajută-mă! Învață-mă să zbor. Mă simt
inutil, având aripi, dar neștiind să le folosesc.
-
E... destul de simplu, trebuie doar... să-ți golești
mintea... să tragi aer în piept... să îți concentrezi
toate simțurile în aripi. Gândește-te la ele ca la o
extensie a plămânilor tăi, a trupului tău... e ca și
cum... ai respira. Încearcă să inspiri adânc. Nu te
teme, sunt aici dacă e să te dezechilibrezi. Haide,
încearcă!
Închid ochii și încerc să simt aripile. Trag aer în
piept și expir. Îmi imaginez aripile mișcându-se în
sincron cu respirația mea. Încerc să îmi imaginez cum mă
ridic de la sol și îmi mișc ambele aripi simultan, reușind
să mă lovesc cu ele de ceva. Deschid ochii și o văd pe
Ameri trântită la pământ.
-
Îmi pare rău! Îmi pare rău! Îmi pare rău! Nu am
vrut să te lovesc. Scuză-mi stângăcia. Cred că nu
voi învăța niciodată să zbor.