dreptate, dar... nu sunt slabă. Nu pot fi slabă.
Mă ridic, nervoasă și încep să merg fără a avea
o destinație concretă. Lacrimile care mi se
preling ușor pe obraz, le șterg cu brutalitate. Un
demon nu are voie să plângă! Un demon nu are
voie să simtă!!! EU SUNT UN DEMON!!!
De ce face așa de fiecare dată? În fond, n-am spus
nimic rău. Acesta e adevărul și nu înțeleg de ce refuză săl accepte. De-a lungul timpului am observat că nu-mi
place un singur lucru, și anume să o văd pe Ameri
suferind. Vorbele mele au rănit-o iar acest lucru mă face
să mă simt inconfortabil. La cât de puternică e, rămâne la
fel de firavă. Poate adevărata luptă pe care o duce nu e
între ea și muritori ci mai degrabă între latura ei
demonică și cea umană. E conștientă de adevăr, dar nu-l
acceptă. Ce mai e și cu asta? Îmi e greu să pricep. În plus,
nu o spun niciodată ca fiind ceva rău, ci din contră,
iubesc latura ei umană. Mă grăbesc și o prind de braț.
-
Îmi pare rău, Ameri! Asta te rănește întotdeauna
și cu toate astea, nu mă opresc din a o spune.
Necuvincios din partea mea, mai ales din partea
unui slujitor. În fond, asta sunt, nu? Iertare!