-
Sigur. Îți aduc imediat. Mă ridic de pe canapea
ștergându-mi lacrimile și iau din trusa cu
medicamente un calmant și i-l întind. Uite! Asta
te va ajuta.
-
Știi... mi-e teamă că Isa nu prea e de mare
folos... nu poate face nimic! Când m-au tras
colegii în clasă, e ca și cum stătea și privea. Și
nu înțeleg de ce nu m-a avertizat! Sunt sigură că
i-a simțit.
-
Mai mult ca sigur. Cred că a vrut să-ți facă rău
și nu știa cum să o facă, să nu fie ea direct
vinovată. Ahh... o urăsc!!!
-
Acum, ce facem? Nu cred că ai apucat să faci
mare lucru din cauza mea, așa-i?
-
Nu e din cauza ta, Gaia. Te rog să nu te mai
învinovățești. Mai întâi trebuie să te refaci.
Trebuie să stai o perioadă în casă pentru a nu se
infecta rănile. Voi continua ceea ce am început,
adică... vom continua.
-
Nu am nimic, Mike... nu mai putem aștepta, o
să fiu ok, mă bandajez bine și putem pleca.
Vreau să scăpăm de aici cât mai repede!