rânjeai diabolic, că aș face bine să nu mă mai
întorc. Că nu mai însemn nimic pentru tine și că
existența mea pe acest pământ este inutilă. Visul
și imaginea ta s-au evaporat... și m-am trezit în
toiul nopții bulversată. Plângeam... plângeam
atât de tare, vorbele tale rămânându-mi atât de
adânc întipărite în minte și în suflet încât primul
meu gând a fost să fug în balcon și să mă ridic
pe marginea balustradei. Da... am vrut să o fac.
Am vrut să dispar... dar... ceva... ceva m-a făcut
să nu renunț. Ceva, un sentiment adânc din
interiorul meu cât și niște furnicături ciudate din
mijlocul spatelui, m-a făcut să nu o fac. Am
coborât într-un final de pe balustrada rece și mam prăbușit la pământ plângând în hohote,
strigându-ți numele. Nu știu de ce îți spun asta
acum, nu vreau să te întristez, dar... nu am putut
să-i spun nimănui acest lucru. Îl privesc pe
Mike cum se uită la mine cu o expresie
îndurerată. Îi mângâi ușor chipul și îmi petrec
degetele prin părul său ciufulit și moale.