fi contactat. Vă rugăm reveniți!”. Vocea aceea femininărobotică mă face să suspin, închizând apelul. Sigur și-a
schimbat numărul. Seara, mă pun mai devreme în pat,
stând tăcut, fără a scoate vreo vorbă. Sky mă privește
ciudat. O cred! Are un ciudat alături care nu se mai
regăsește în ceea ce face, în care arde dorința de afirmare,
dar nu e fericit. Dimineața trebuie să mă trezesc devreme
pentru a afla rezultatul proiectelor mele, așa că îmi pun
alarma la telefon să sune la 06:10.
Mike e foarte tăcut de câteva zile încoace. Nu mă
mai deranjează de la teme cum o făcea de obicei. Oare a
pățit ceva? Nu cred. Dacă ar fi pățit ceva mi-ar fi spus, e
foarte deschis față de mine. Poate e doar obosit. Are
destule pe cap și nu mai e mult până începe sesiunea de
examene. Cu toate acestea, tăcerea lui este primitoare,
acordându-mi atenție și iubire. Deci, de ce mă plâng?
Fiecare are zile și zile. Abia ce se crapă de zi și mă las
trezită din somn de alarma lui Mike. El încă nu o aude,
continuând să doarmă. Întind mâna și iau telefonul de pe
noptieră. GAIA! Nu! Nu e apel... e... alarma telefonului.
De ce și-ar nota numele Gaiei la alarmă. O opresc în
timp ce pe chipul meu se instalează o tristețe apăsătoare.