Mike mă ține strâns de mână în timp ce ne
îndepărtăm de casă. Peisajul e atât de frumos și zăpada
neatinsă scârțâie sub pașii noștri. Pentru câteva clipe totul
pare să fie perfect, de vis... până când inima mi se oprește
brusc în loc făcându-mă să încremenesc. Oroarea nopții
precedente se instalează din nou în mintea mea. În aleea
înghesuită dintre două clădiri, zace acoperită de zăpadă,
un Mercedes argintiu. E mașina lui Sebastian. Panicată,
sperând ca Mike să nu își dea seama, încerc să grăbesc
pasul pentru a părăsi zona.
-
Hei, stai! Unde alergi așa? Ce s-a întâmplat?
-
Nimic, nimic! Scuze, nu mi-am dat seama... îmi
era doar prea frig... hehe... și am zis că dacă ne
grăbim un picuț mă mai încălzesc. Gomene,
Mike-kun.
-
Gaia! Oprește-te! Ce-mi ascunzi? Te cunosc
prea bine și nu știi să minți sau să-mi ascunzi
lucruri, se vede pe chipul tău. Ce e?
-
Păi... dar... off... nu vreau, Mike, să stric
atmosfera și momentul acesta frumos dintre noi.
Mă opresc pentru câteva clipe în loc.