s-ar fi oprit în loc pentru noi. Ca și cum nu ar mai fi
existat nimeni înafară de noi doi. Ieșim din mulțime și
ajungem într-un părculeț, îmbrăcat în luminițe, retras, pe
unde nu mai trece nimeni acum, datorită festivalului.
Suntem... doar noi aici. Peisajul pare desprins din cea mai
frumoasă poveste. Totul strălucind în jurul nostru.
-
Mike... ce facem aici?
-
Vreau să vorbim. Simt nevoia să vorbim și...
și... am nevoie de tine. Nu știu cum poți sta
lângă Sebastian ăla. Nu vezi că asta te
afectează? Îți face rău...
-
Ah... păi... Sebastian... îmi pare rău și îmi cer
scuze în numele lui pentru ce ți-a spus... nu este
adevărat. Tu... ești minunat.
-
Gaia! Sebastian e un nesimțit. De ce îi accepți
toanele? De ce trebuie să fie așa? Am nevoie de
tine, micuțo. Nu vreau să mai pleci de aici.
-
Mike... eu... și eu am avut nevoie de tine când
am scăpat din Valhala... Îmi plec privirea,
întristându-mă în momentul în care îmi
amintesc cât de dureroasă a fost despărțirea de
Mike.