Preludiul Sufletului In Tenebrele Valhalei | Page 569

nu sunt eu, că eu nu i-aș fi făcut niciodată așa ceva. Simt
cum lacrimile fierbinți îmi îmbrățișează pleaoapele,
ajutându-mă să-mi revin, conștientizând cu durere, ceea
ce se petrece în jur. O privesc pe Gaia cum plânge și stă
ghemuită undeva la pământ. Nu eu! Nu am fost eu! Strig
cu o voce parcă captivă în propriul meu trup. Implor să
fiu crezut că nu sunt eu cel vinovat pentru toată durerea
ei. Trebuie... trebuie să plece de aici. Nu e în siguranță cu
un monstru ca mine. Nici afară nu e în siguranță, dar nu
am de ales.
Ia-o de aici!!!! Strig cu putere așteptând parcă un
răspuns de nicăieri.
O energie surprinzătoare venită din interior mă
face să tresar pentru un moment. Cum se face că are
atâta putere insecta aia? Târâtura! Aud vocea
muritorului ca într-un ecou surd, cerându-mi să o scot de
acolo, să o iau de lângă el. Îndemnul lui îmi face greață,
dar aleg să mă îndepărtez de mintea muritoarei, lăsând-o
în agonie. Îi părăsesc adâncurile minții, epuizat.
NU!!! Ah... deschid ochii temătoare. Sunt din nou
în camera în care am fost închisă... ca și cum... ca și cum
nici nu m-aș fi mișcat de aici. Sunt tot în fața oglinzii.