Preludiul Sufletului In Tenebrele Valhalei | страница 548

Gândul că port în pântec copilul lui Cloud mă face
atât de fericită. Îmi mângâi burtica știind că ființa care
crește în mine mă simte și mă aude. E un sentiment
straniu. Nu am crezut niciodată că pot simți atât de multă
iubire pentru o ființă pe care nici măcar n-am văzut-o.
Suntem legați. Îi simt bătăile inimioarei atât de intens ca
și cum ar fi a mea. Avea dreptate Cloud... crește mai
repede decât ar fi normal. Simt cum se mișcă, cum se
agită. O voce caldă îmi atinge auzul, dar nu îmi pot da
seama de unde vine. Privesc curioasă în jur... unde ești?
Aici... aici înăuntru... nu mă vezi?
Tu? Tu ești? Întreb în timp ce îmi privesc burtica și
continui să o mângâi cu grijă. Micuțule! Cum se face că
poți să-i vorbești mamei tale?
”Mamei” mele? Asta ești? Ești o mamă? Ce mai
vrea să fie și aia? Mă apropii spre locul în care aud
mișcare și mă lipesc de perete cu obrazul.
Da, micuțule. Sunt mama ta! Mama e persoana care
îți dă viață, care are grijă de tine și te iubește. Câteva
lacrimi de fericire îmi alunecă pe obraji. Ce noroc trebuie
să am să pot vorbi cu pruncul din pântecul meu chiar
înainte de a-l vedea.