Preludiul Sufletului In Tenebrele Valhalei | Page 441

-

Nu e problemă. Dacă nu e cu supărare, ne
retragem în camerele noastre.

Ușile camerelor se închid încet. Eu cu Mike mai
rămânem câteva clipe privindu-ne. Aș vrea să nu
trebuiască să mai stăm despărțiți, dar nu cred că se va
întâmpla ceva. Ne desparte un singur perete. Mă așez cu
greu pe patul imens și moale și privesc în jur. O cameră
absolut suberbă. Totul pare neatins de secole, florile din
vaza de porțelan sunt proaspete încât îmbracă totul în
parfumul lor. E atât de multă tăcere. Mă ridic și ating cu
vârful degetelor peretele care mă desparte de Mike. Nu
îmi place să fim despărțiți, mai ales într-un moment ca
ăsta. Oare a adormit deja? Mike... Inima îmi rămâne
pentru câteva clipe în loc. Ușa camerei se întredeschide
ușor. Privesc speriată iar în fața mea apare Laria cu un
rânjet afișat pe chip. Mă grăbesc să ies din cameră, dar ea
mă împinge violent, până când mă lovesc de perete.
-

Laria... te rog... nu-mi face rău!

-

Nu poți pleca nicăieri. Acum ești pe terenul
meu, Gaia. Mă reped în părul ei cu mâna în
timp ce ea începe să se plângă. Acum plângi?
Smiorcăito!