Preludiul Sufletului In Tenebrele Valhalei | Seite 346

întâmplate cum crede Mike că pot rămâne locului în pat?
Cum să mai rămânem în orașul ăsta blestemat? Nu,
trebuie să fac ceva. Mă zbat, strângându-mi toate forțele
pentru a mă ridica din pat. Mă sprijin de capul patului și
pășeșesc ușor simțindu-mi picioarele grele, ca și cum aș
trage niște bucăți de beton după mine. Reușesc eu, nu mă
poate răpune durerea. Pun mâna pe mânerul ușii și îl
întorc. E ÎNCHISĂ! Nu pot să cred! M-a închis aici!
Ah!!! MIKE! Insist de câteva ori, dar fără sorți de
izbândă. Alunec ușor pe ușa rece, simțindu-mi spatele
cum ia foc. E prea multă liniște iar afară pare că s-a
întunecat deja. În câteva clipe întunericul a înghițit
întreaga încăpere. Pielea mi s-a făcut de găină când un
aer ca de gheață mi-a învăluit trupul. Rămân nemișcată...
E atât de liniște încânt îmi pot auzi propria respirație. Ce
se întâmplă? Nu sunt singură. Undeva din colțul camerei
de după pat se aude o mișcare... Poate e doar Mike care
îmi face o farsă. Mă ridic cu greu și mă îndrept spre locul
de unde vine sunetul. E prea întuneric ca să pot vedea.
Ceva îmi trece prin păr făcându-l să-mi gâdile spatele.
Tresar și mă întorc. Nimic. Mike! Încetează! Mă aud
strigând, dar nu îmi răspunde. Inima mi se strânge și