Preludiul Sufletului In Tenebrele Valhalei | Page 262

Ha! Cică nu știe... Eu i-am provocat durere? Dar ce
mi-a provocat ea ce e? Cu fiecare rând pe care-l parcurg,
simt cum inima mi se strânge și se rupe în mii de bucăți.
Chiar nu simte nimic pentru mine, chiar nu dorea nimic
de la mine... doar atenție, siguranță și prietenie. Nu s-a
gândit niciun moment să facem dragoste și în tot acest
timp a spus doar... adevărul. Adevăr în care am renunțat
să cred, adevăr pe care l-am căutat oriunde în altă parte
doar în cea mai bună prietenă, nu. Am ales să cred în
oricine, dar nu în ea. În momentele în care trebuia să fiu
calculat și să discutăm problema, m-am lăsat orbit de
orgoliu și mi-am bătut joc de micuța mea... de micuța
mea Gaia. De micuța pe care o protejam cu prețul vieții și
de care aveam grijă ca de o soră.
Lacrimile încep să-mi curgă pe obraji când mă
gândesc la ea, când mă gândesc la câte a trebuit să
suporte în orașul ăsta și câte a trebuit să-mi accepte. Sămi suporte toanele iar acum ea, tot încearcă să mă
înțeleagă. Încep să nu mai văd scrisul din cauza
lacrimilor, dar mă șterg la ochi și încerc să continui să
citesc, deși simt cum fiecare cuvânt se răsfrânge asupra
sufletului meu. Se gândește la mine... încă se gândește la