Petale de lumina Revista Petale de lumina nr. 18 | Page 11

BRUMAREL….
Sunt tot aici, pe aceeaşi cărare! Nu mă recunoaşteţi? Mi-am spus rugăciunea, dar toamna nu
vrea să mă asculte. Lacrimile lui Octombrie udă pamântul şi pe mine o dată cu el. Razele soarelui
nu mă mai usucă, iar vântul aspru şi rece îmi împrăştie frunzele îngălbenite şi-mi alungă prietenii
cântăreţi. Mi-aş ridica ramurile să-i prind, să nu-i las să plece, dar ei vâslesc spre înalţimi ducând
în văzduh cântecele şi căldura soarelui.
Am rămas singur, fără prieteni. Am închis ochii şi mi-am amintit de minunatul lor concert, de mireasma
florilor, de albastrul infinit al cerului. Am fost trezit din frumosul meu vis de vântul năpraznic ce mă arunca
la pamânt şi mă încovoia într-o parte şi în alta. Norii plumburii trimiteau spre mine rafale de ploaie.
Totul în jurul meu era umed şi rece.
BRUMAR….
Unde e cărarea? Frunzele moarte amestecate cu noroiul umed au acoperit-o.
Doar eu ştiu că-i acolo! Stau în acelaşi loc şi încerc să alung tristeţea din mine. Îmi
este frig! Vântul iute şi nemilos nu mai conteneşte . Este din ce în ce mai rece. Plouă
de zile şi nopţi. Ramurile mele golaşe sunt acoperite de brumă şi un stol de ciori a luat locul
prietenilor mei. Croncănitul lor împrăştie aerul îngreunat de bruma rece si deasă. Negura îmi pătrunde în
sevă şi face să fie şi mai frig. Noaptea, târziu, vorbesc cu stelele. Strig la ele să m-audă.
La capătul cărării aştept cu nerăbdare să îmbrac paltonul larg şi vechi al iernii pe care nu-l închei
niciodată!
Cristina Cărăbăţ, clasa a III-a B
V
eselia de la Balul codrului mi-a dispărut aproape de tot. Dimineţa m-a întâmpinat cu
o răcoare neobişnuită. Adierea vântului s-a transformat într- o mişcare prea rapidă şi
rece. Haina, de care eram atât de mândru zilele trecute, şi-a pierdut din bogăţie. Şi cum
soarele nu mai vrea să ne mângâie, parcă şi culorile par mai triste.
Privesc la fiecare frunză care cade şi mă apropie tot mai mult de
iarnă. Nu-mi place anotimpul acesta friguros, fiindcă sunt singur, nu mai
aud ciripitul cristalin al micilor zburătoare şi ramurile mele par braţe care cer ajutor.
Astăzi s-au strâns rândunelele pe umerii mei. Îşi fac deja planuri pentru apropiata lor
plecare. Deşi erau în număr mare, vorbeau încet pentru a nu adânci tristeţea care se simţea pe
scoarţa copacilor mei.
Mi-e dor de primăvară, de parfumul primelor flori şi de pocnetul discret al mugurilor
care se deschid. Mi-e dor de vară şi de căldura arzătoare a bulgărelui de foc. Mi-e dor de tot
ce aduce bucurie şi linişte.
Rămân aici toată iarna şi voi aştepta cu răbdare să revină veselia, frumuseţea şi căldura.
Teodora Mălăescu, clasa a III-a B
9