a.
Peisajul apare ca gen al artelor plastice, în special în pictură, dar și în grafică, la sfârșitul sec. XVI, și, mai concret, în sec. XVII. La început, în Renașterea flamandă, este folosit ca ambient pentru scenele mitologice sau religioase de Pieter Bruegel cel Bătrân. Peisajul este descoperit, ca gen, de El Greco, Rembrandt, Claude Lorrain, Jean-Honoré Fragonard și înflorește în perioada romantică odată cu John Constable, J. M. W. Turner, Caspar David Friedrich. În epoca modernă, Şcoala de la Barbizon deschide o nouă perspectivă prin ieșirea în plein air. Impresioniștii îi dau adevărata dimensiune, descoperind în peisaj culoarea, lumina, atmosfera și emoția pe care o poate da un peisaj în toate efectele atmosferice ale zilei. Impresionant, monumental și de neconfundat este și peisajul chinezesc.
Peisajul reprezintă redarea unui aspect din natură care cuprinde elemente diverse desfășurate în spațiu și influențate de lumină, de adâncime și de percepția sufletească. Peisajul poate fi clasificat în funcție de:
Construcția unui peisaj cu ajutorul elementelor de perspectivă liniară ne ajută în redarea efectului de adâncime prin micșorarea progresivă a elementelor sau a distanțelor dintre liniile paralele. Într-un desen, perspectiva liniară poate fi accentuată de calitatea liniei: în prim-plan, liniile sunt mai groase, mai intense. Se desenează într-o manieră mai apăsată, iar detaliile sunt mai bogate. În planurile îndepărtate, liniile devin mai subțiri, mai delicate, mai puțin intense, iar detaliile desenului se stilizează.
ClAUDE LorrAIN, Vad.
RembrANDT, Peisa¡ cu pod de piatră.