Melania
decât dacă aş fi rămas singură acasă. Mă întind pe toate locurile
din spate cu picioarele ghemuite şi încercam să mă prefac că
sunt în patul meu acasă. Era greu când luminile mov de la
neoanele clubului tot îmi băteau în ochi, chiar şi când îi
închideam era o lumină roşie ce mă ameţea. M-am ridicat să
scap de ameţeala asta, vedeam purici în faţa ochiilor. Purecii
aia de la televizor atunci când nu ai semnal spre nici-un canal,
nici creierul meu nu mai avea semnal cu realitatea. Mi-am
revenit repede, dacă nu îmi curge sânge din nas este bine. Dacă
nu o revăd pe ea este bine. Mă uitam la odorizantul de maşină
ce se învârtea ca o balerină. Iar acum se legăna pe o parte şi pe
alta ca...tatăl meu. Nu, nu, nu te rog nu-mi face asta
odorizantule. Chiar nu vreau să îmi amintesc cum l-am văzut
pe tatăl meu ultima dată atunci când eram mică. Îmi pun
mâinile în cap şi încep să plâng sperând că o să scap de această
amintire. Scap de amintire şi în acelaşi timp şi de răbdare, sunt
convinsă că a trecut mai mult de o oră şi Eva încă nu a venit.
Îmi sprijin plictisită capul de spătarul scaunului şoferului. Mă
uitam la geam, la cum cerul a devenit tot mai întunecat. Mă ia
un căscat, dau să închid ochii dar zăresc la marginea geamului
doi ochi cărpui şi un năs micuţ lipit de geam. Tresar speriată şi
mă apropii de geam.
Pagina
212