„De la lume adunate
Şi-napoi la lume date...“.
În folclor – Cronica poporului, cum îl denumeşte Haşdeu – patriotismul e privit şi simţit de jos, de la
temelie. De aceea e poate şi mai puţin retoric, fiind exprimat simplu, direct, dar adânc.
Dintre toate elementele tradiţiei populare româneşti – dansul popular, folcloric: joc – este cel mai
important şi cel mai complet sport.
Apărut încă înainte de dezvoltarea limbajului, din nevoia de a exprima prin gesturi coregrafice tot ceea
ce era mai reprezentativ în viaţa omului primitiv (simţăminte de bucurie, durere sau teamă, dar şi preocupări
legate de procurarea hranei, apărarea împotriva fiarelor sălbatice sau a calamităţilor naturale), dansul întruneşte
o mare parte din mişcările de bază ale organismului. Legat de ritualuri de tot felul, ca şi de momentele festive
ale vieţii, compensator pentru impactul deformant fiziceşte al muncii şi însufleţit de muzică fără de care nu se
concepe, dansul e expresia însăşi a vieţii în momentele ei de expansiune euforică.
Dansul popular are la modul natural ritm, echilibru, supleţe, ţinută adecvată şi cultivă în mod plăcut
unele virturţi fizice: forţa, tenacitatea, viteza, simţul orientării în spaţiu. Nu există, am putea spune, din acest
punct de vedere, un mijloc de educaţie fizică mai complet pe care omul să-l facă cu mai mare plăcere. Aşa cum
doina este cânt şi poezie specific românească, hora (cu diferitele ei variante) este muzică şi mişcare ritmică în
care găsim acelaşi specific. „Hora e temelia jocului, a jocului românesc“, cum spunea inspirat Vlahuţă în
România pitorească. Cultivarea dansurilor naţionale e un mijloc nu numai de educaţie fizică, ci şi de educaţie
într-unul din cele mai esenţiale aspecte ale naţiei însăşi.
Prezentarea costumului popular ardelenesc
Dansul popular, împreună cu cântecul şi strigăturile ce-l însoţesc, formează un tot armonios,
nedespărţit, din care putem exclude costumul popular specific.
Portul popular din judeţul Sibiu are elemente definitorii zonei folclorice din Ardeal.
Portul femeiesc: pentru împodobirea capului, în Mărginime, se foloseşte cârpa, de obicei neagră,
paniola sau velitra. Cămaşa femeiască iia, are ca ornamentaţie centrală culoarea neagră. Râurile negre de pe
piept şi de pe mâneci sunt numite „ciocănele“. Fodorii de la mâneci sunt mărginiţi de dantelă neagră. Pieptarele
albe sunt încreţite şi simple, fără nici o ornamentaţie. Peste poale se îmbracă şorţul sau cătrinţa, care este de
culoare neagră, în partea de jos cu alesături din lână şi fir, cu ciucuri scoşi din ţesătură. Mijlocul este strâns cu
un brâu tricolor, care se încinge peste cătrinţă sau şorţ. La vechea încălţăminte – opincile cu moţ – s-a renunţat
de mult, azi purtându-se doar ciorapi negri şi pantofi negri.
Portul bărbătesc: cămaşă albă lucrată din acelaşi material – giulgiul – ca şi iile femeiaşti, se impune
printr-un croi special, caracterizat prin existenţa unor clini numiţi „barbi“, aşezaţi sub gura cămăşii, în faţă şi în
spate. Ornamentaţia este plasată în jurul bărbilor şi în jurul gurii cămăşii. Mânecile largi au tivitură împodobită
cu cusături negre şi foarte puţin galben. Gulerul îngustat este legat cu băieri.
Pălăria mărgineană, de fetru negru, cu boruri foarte mici, este cunoscută în întreaga ţară. Se poartă în
anotimpurile mai puţin geroase, la nunţi şi la sărbători. Pălăriile junilor sunt împodobite cu flori şi mărgele,
prinse în partea dreaptă, alături de „peană“, însemnul juniei. Pe vreme de iarnă se poartă căciulă mare,
caracteristică având fundul rotund.
Pieptarul bărbătesc este înfundat, cu ornamentaţie bogată, dispusă în majoritate pe piept.
24