Adevărata biserică
Pe pământ sunt două feluri de neamuri: neamul omenesc şi neamul creştinesc. Neamul omenesc poartă numele de fiii oamenilor, iar neamul creştinesc poartă numele de fiii lui Dumnezeu. Am venit pe pământ sub chip de om cu totul, căci am murit ca omul ca să nimicesc în trupul Meu moartea, cel din urmă vrăjmaş pe care omul trebuie să-l nimicească, dar cu puterea Mea din el şi nu cu puterea lui. Omul însă nu se apropie să cunoască această minune lucrătoare de om nou în om. Omul trebuie să nimicească păcatul în trupul său după ce ajunge să-şi amintească de moartea omului zidit din pământ de mâna Mea, şi căruia i-am spus apoi că dacă nu va asculta de Mine va muri negreşit.
O, fii ai lui Dumnezeu, şi voi, fii ai oamenilor! Omul nu poate păcătui decât după ce el moare, căci păcatul se naşte mai întâi în minte şi apoi se coboară în trup şi îi omoară omului inima prin otrava lui, şi apoi omul îşi pierde puterea sufletului şi se învoieşte cu plata păcatului, şi aşa moare omul şi aşa se face el sălaş diavolului care l-a scos pe om din raiul pe care Eu l-am aşezat pe pământ pentru om ca să fie omul după chipul şi asemănarea Mea şi nu să se facă diavol prin nesupunere şi prin neascultare, lucrări prin care omul se face pe sine dumnezeu peste el.
Mama Mea Fecioara Mă priveşte cu duhul plin de umilinţă şi are lângă ea şi lângă Mine pentru sărbătoarea naşterii Mele toate puterile cereşti, toţi îngerii şi toţi sfinţii în sărbătoarea Mea şi a ei. Mă mângâie mama Mea aşa cum Mă mângâia când eram prunc mic, în care a crescut minunea omului cel nou, om născut din cer pe pământ, coborât din cer şi născut pe pământ pentru lucrarea pe care Tatăl a avut-o de lucrat pentru naşterea din nou a omului care voieşte să fie din cer pe pământ şi nu de pe pământ aşa cum a rămas omul cel ieşit din om vreme de şapte mii de ani.
Mama Mea cea plină de blândeţe şi de duh umilit ca şi Fiul ei, Cel Unul născut din Tatăl şi din ea, Mă mângâie aici, pe pământul ţării întoarcerii Mele cu duhul şi cu cuvântul între oameni, pe pământul cel întâi ieşit din ape la facerea cerului şi a pământului, pe locul din care Eu, Cuvântul Tatălui, am luat lut cu mâna şi l-am plămădit pe om în ziua a şasea între zilele facerii, zile măsurate cu măsură cerească: o seară şi o dimineaţă fiecare din cele şase zile ale facerii. Iar a şaptea zi a fost odihna Mea, şi Eu am sfinţit-o pe ea, căci omul era atunci sfânt ca şi Dumnezeu, prin supunere şi prin ascultare şi nu cunoştea frica, ci numai bucuria Mea în el.
Pe vremea când mucenicul Ştefan Mă mărturisea Dumnezeu viu înaintea celor ce M-au omorât spre învierea Mea şi a celor credincioşi venirii Mele după om, scrâşneau din dinţi cei care îl vedeau pe el strălucind ca îngerii din cer pentru plata mărturisirii lui cea despre Mine. Dar au trecut două mii de ani de atunci şi s-au îngrăşat prea tare cei ce stau azi, ca şi atunci, pe scaunul cel Mie şi urmaşilor Mei hărăzit de Tatăl, căci Tatăl Mi-a zis prin Duhul: « Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec », şi altfel nu este această taină.
O, nu mai e de mult biserică cea care şi-a pus numele de biserică a Mea. Ea este locul slavei deşarte a oamenilor măririlor pământeşti. În zadar se ţin ei cu mâinile amândouă de scaunele lor care sunt lemne şi pietre. Aceşti oameni mincinoşi nu cunosc supunerea şi ascultarea înaintea Mea, iar cine nu este supus lui Dumnezeu, nu-L vede, nu-L ştie pe Dumnezeu, şi de aceea îndrăznesc aceştia să-şi ia măriri care pier odată cu ei, judecându-i înaintea Mea prin cei ce sunt ai Mei, credincioşi şi mărturisitori şi purtători de Dumnezeu pe pământ. În zadar se ţin aceştia de scaunele lor, că iată, vine un vânt mare de la Mine şi îi va smulge pe ei dinaintea oamenilor, şi oamenii vor
110