2
Ochelari de ploaie…(II)
M-am trezit în aceiaşi melancolie calda . Picăturile se loveau greoi de asfalt apoi se rostogoleau înapoi spre cer. Am ridicat privirea şi am văzut albastrul înfrigurat . Totul era iluzia perfectă. Am zâmbit şi m-am ridicat scuturându-mi palmele de piertiş , le-am masat uşor … încă mai simţeam o durere acută când le atingeam. Am întins braţele şi am simţit … eram eu , mă regăsisem . După lungi căutări a fost nevoie doar de timp şi ceva sentimente. E mai uşor decât crezi .
”Less is more ” era imprimat pe tricoul unui burtos spudaxit , mi s-a părut un concept genial, dar nu sunt sigură că l-am înțeles atunci . Acum nici nu se mai pune problema de înțeles , căci l-am simțit. Haosul de culori îmi invada retina și amintiri dulci cu gust amar m-au învăluit. Fețe de necunoscuți interesanți , fața ei și fața lui …toate erau acolo , nimic nu a fost întâmplător.
Acel zâmbet și acea încruntare m-au adus aici unde-mi e locul .
Razele palide mă scăldau în sclipiri, iarba rece îmi mângâia fața și mirosul…miroase a speranță , a inocență și a mărgăritar. Acel coridor lugubru era în spate . Mereu e niciodată . M-am simțit bine să las în urmă chipul, chiar dacă încă îl mai aud cum urlă jalnic cerându-mi să-l ating .
Gustul de mucegai acum nu-mi amintea decat că trebuie să lupt . Pașii mei grabiți nu se mai auzeau , asfaltul era iarbă și întunericul era lumină.