76 ]
măcar romanul, ci povestirea. Există capodopere ale genului de doar câteva pagini. Pentru că în literatura science‐fiction elementul principal nu e lumea( ca în Fantasy), nici personajul( ca în literatura serioasă), ci ideea. Cea mai cunoscută povestire a lui Asimov, Ultima întrebare, urmăreşte felul în care unui computer performant i se pune, în mai multe rânduri, o întrebare imposibilă:” Cum poate fi inversat procesul entropiei?” Până la urmă, computerul găseşte răspunsul, dar într‐un context foarte nepotrivit. Dincolo de punctul ăsta, în care ideea a devenit clară, nu mai are niciun rost ca povestea să continue.
Apoi, Fantasy‐ul mai are şi chestia aia ciudată cu magia. Există un pretext pentru a citi SF în copilărie şi adolescenţă. Poţi să pretinzi că înveţi noţiuni ştiinţifice într‐un mod plăcut, fără să‐ţi dai seama de efort. În timp ce urmăreşti o poveste plină de suspans cu nave spaţiale şi roboţi, afli care‐i treaba cu gravitaţia, cu planetele, cu undele radio. Fantasy‐ul n‐are avantajul ăsta. Nu poţi să zici că înveţi magie citind un roman de Tolkien. Nu e ca şi cum o descriere minuţioasă a anatomiei dragonilor se va dovedi la un moment dat utilă în viaţă. Mă rog, poţi învăţa să ceri o pâine în limba dothraki, însă n‐o să te servească nimeni şi‐o să pleci acasă cu ideea că oamenii au ceva împotriva nomazilor din Game of Thrones.
“
O majoritate covârşitoare de lumi science‐fiction folosesc elemente Fantasy, mai ales magia.
FANTASY
— Mihai Ilioaia
Acum mult timp, într‐o galaxie îndepărtată, a existat un gen care vroia să fie luat în serios mai mult decât orice pe lumea asta aia. Vroia să discute probleme sociale şi intelectuale complexe, dar pentru că puţină lume are impulsul de a cumpăra o carte pe a cărei copertă sunt desenate probleme sociale şi intelectuale complexe, era nevoit să plaseze problemele respective nu în Africa sau în Belgia, ci pe lună. Majoritatea cititorilor sunt mai liniştiţi ştiind că problemele sociale şi intelectuale complexe sunt la 384 de mii de kilometri distanţă, unde sunt şanse mici să se întâlnească cu ele când stau la coadă la Fornetti.
E mai uşor să scrii despre conflictul inter‐rasial dintre românoluci şi bozgorieni de pe planeta R. D. Al sau despre cât de nasol se poartă extratereştrii albastru‐deschis cu ăia albastru‐închis decât despre echivalentele lor telurice, mai ales ştiind că nu o să te citească nimeni. Un cititor obişnuit o să vrea să citească un roman despre traficul de sclavi africani cel mult o dată la câţiva ani. Dar dacă faci sclavii să fie de pe Jupiter şi pui lasere în loc de biciuri, toată afacerea devine nu doar mai digerabilă, dar şi mult mai marketabilă.
Fantasy‐ul are decenţa de a‐şi asuma escapismul, scheletul de Europă feudală pe care majoritatea lumilor fantastice îl au, fiind un punct de pornire pentru aventurile eroilor cărţii şi mai puţin o lecţie morală despre relaţiile de clasă din Prusia secolului 16.
Deşi curentul dark‐fantasy pe care îl propovăduieşte George R. R. Martin vrea să facă fantasy‐ul mai apropiat de ficţiunea istorică, high‐fantasy‐ul continuă să domine genul, cu vrăjitori, elfi şi obiecte vorbitoare la tot pasul, dar mai ales cu magie, deus ex machina‐ul absolut.
76 ]
De fapt, o majoritate covârşitoare de lumi science‐fiction folosesc elemente fantasy, mai ales magia, dar numai după ce au dat peste ea o mână zdravănă de vopsea argintie şi au lipit nişte butoane colorate. Forţa din Star Wars şi nanotehnologia / implanturile cibernetice din mai tot cyberpunk‐ul servesc acelaşi rol. Dovada clară că până şi fanii sci‐fi preferă magia e avalanşa de plângeri şi moţoace pe care a declanşat‐o The Phantom Menace când a încercat să explice Forţa biologic, răpindu‐i