O, MAMĂ...
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu...
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.
MA MÈRE, MA DOUCE MÈRE...
Ma mère, ma douce mère, des abîmes du temps
Monte à moi ton appel dans le doux bruissement
Des feuilles qui frissonnent au-dessus de ta tombe
Et glissent des grands arbres enveloppés d’automne
Dont les branches agitées me rappellent ta voix...
Elles s’agitent à jamais et tu dors à jamais.
À ma mort, mon amour, il ne faut pas pleurer,
Va seulement couper, dans le tilleul sacré,
Une branche embaumée que tu viendras planter
Au sommet de ma tombe en y laissant couler
Les larmes de tes yeux; et je pourrai sentir,
Sans cesser de dormir, son ombre me couvrir.
Traductions de
JEAN – LOUIS COURRIOL