Aripi de lumina, 14( 22) – 2017-2018
Gânduri la sfârșit de ciclu primar
Zâmbesc când îmi amintesc de momentul în care mi-am dat jos roțile ajutătoare de la bicicletă și am văzut privirea atât de mândră a tatălui meu când mi-a dat drumul la mână și a observat că mă pot descurca singură de acum; zâmbesc când îmi amintesc de momentele în care mama îmi citea povești de noapte bună și-mi oferea pupicul de „ La revedere, coșmaruri”; zâmbesc când îmi amintesc de plăcinta cu mere a bunicii sau de supa „ O să te faci bine!”; dar cel mai mult zâmbesc când îmi amintesc de prima zi de școală, de emoțiile și mândria pe carele-am simțit în ziua în care am pășit sfioasă pe porțile mari ale curții aglomerate și mi s-a spus: „ De astăzi nu mai ești la grădiniță, bunvenit în clasa pregătitoare!”
Încă rememorez clipele în care, mică fiind, mă speria îngrozitor „ grupa 0” și ideea că va veni o zi în care va trebui să mă despart de fiecare obicei pe care îl dobândisem până atunci împreună cu prietenii de la grădiniță și va trebui să încep o nouă experiență, foarte diferită de ceea ce știam eu până atunci, cu alte persoane, în alte împrejurări și în alte locuri. Dar fiecare îndoială, neîncredere și ezitare a dispărut în momentul în care am cunoscut persoana care urma să mă îndrume, să mă călăuzească și să mă sprijine, devenind o a doua mamă pentru mine în următorii cinci ani: doamna învățătoare. Din momentul în care am întâlnit-o, am știut că „ școala” nu va mai fi atât de înspăimântătoare precum o percepeam eu.
Astfel, am pornit împreună cu cei treizeci și șase de colegi ai mei într-o nouă călătorie care urma să ne apropie și să ne formeze într-un mod pe care nu am reușit să-l înțeleg până acum. Nu știu dacă a fost vorba de magia necunoscutului sau de entuziasmul care ne-a cuprins pe toți atunci când ne-am găsit împreună atât de mulți în aceeași clasă, dar cert este că bucuria nespusă oferită de cununa de flori de la intrarea sălii de clasă ce se desfășura deasupra noastră, de multele auxiliare așezate minuțios pe bancă și de scrisul colorat de pe tablă ce ne ura: „ Bun venit la școală!” ne-a copleșit pe toți și ne-a făcut să ne gândim că acea încăpere va simboliza pentru fiecare dintre noi „ acasă” și că noi împreună vom ajunge să formăm o mare, mare familie.
Ceea ce nu am conștientizat atunci a fost că, la fel cum am renunțat la o etapă pentru a putea păși în alta, la un moment dat, va trebui să fim pregătiți să o lăsăm în spate și pe aceasta pentru a fi capabili să începem o altă provocare. Nu am realizat și încă nu pot înțelege când au trecut acești cinci ani, dar acum, când mă văd în fața altor posibilități, probabilități și oportunități, nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru fiecare clipă petrecută alături de persoanele minunate ce m-au ajutat să evoluez și să descopăr câte lucruri extraordinare putem face împreună.
Îmi voi aminti mereu de fiecare coleg în parte, de tot ceea ce am reușit să alcătuim și să realizăm, deși, la început eram doar niște necunoscuți fără puncte și interese comune, ce au ajuns să constituie un întreg doar pentru că au fost îndrumați corect de persoana potrivită, de fiecare clipă în care am fost mulțumită de rezultatele mele datorită tuturor orelor pe care doamna învățătoare a fost dispusă să mi le ofere mie și altor învățăcei ca mine, de fiecare desen și felicitare pe care le-am facut din inimă, de excursiile memorabile și aventurile pe care le-am avut împreună, de jocurile copilăriei pe care le încercam în nenumărate versiuni și nenumărate combinații, de fiecare gând frumos pe care îl primeam printr-o îmbrățișare de la colegi dimineața- „ îmbrățișarea de grup”.
Doamna învățătoare va reprezenta mereu pentru mine una dintre cele mai frumoase amintiri ale copilăriei și o voi păstra mereu în suflet drept persoana care mi-a oferit primele orientări spre universul matematicii, limbii și literaturii române, geografiei sau istoriei. Ea va ilustra întotdeauna un zâmbet cald, un glas duios, o amprentă asupra fiecăruia dintre noi, un punct de reper asupra așteptărilor pe care ar trebui să le avem de acum înainte, un exemplu.
Deși niciunul dintre noi nu este adeptul despărțirilor, trebuie să admitem că a sosit momentul să ne despărțim și să pornim pe un alt drum ce ar putea să ne ofere posibilități de intersectare sau ne-ar putea aduce alături de alte personalități și ne-ar pune față în față cu alte obstacole. Venind timpul să spunem „ Rămas bun” față de tot ceea ce a reprezentat acest ciclu al primelor experințe, încercări, reușite sau eșecuri, nu pot decât să sper că o să reușim să transformăm un „ Adio” în „ Pe curând”.
Huluță Teodora, clasa a IV-a B
3