UN O M...
A fost odată un om. Un om cu ochii mari, cu tîmplele luminate de o rază ascunsă, un om ce sta drept, acolo, la o margine de lume privind departe, cine ştie spre care ţărm. Tîmplele lui ardeau iar ochii lui, ochii lui mari şi albaştri voiau să cuprindă, parcă dintr-o singură dată, cer, şi pămînt, şi ape. E greu să stai treaz la ora la care păsările dorm. E greu să cânţi cînd vîntul şuieră prea tare. E greu să poţi vedea prea departe cînd bezna nopţii te-nvăluie. El, poetul, stă însă drept, acolo, la o margine de lume şi cîntă. Cîntă cu glasul lui mai puternic decît cel al vîntului. Cîntă cerul, pămîntul şi apele. Cerul, pămîntul _ şi apele unui popor, unei ţări-— ţara lui! Iar ţara întreagă cîntă odată cu el.
Poetul acesta e poate un vrăjitor ce scurmă întunericul în chemarea sufletelor celor morţi în vremi de răzvrătire. Le aude glasurile? Le aude! El trebuie să audă! El, poetul, scurmă ţărîna cu unghiile însîngerate şi descoperă focul ascuns. Ce spun strămoşii noştri de acolo, din mormintele lor? El. poetul, înţelege ' El, poetul, le înţelege vorbele. Şi cum să nu le înţeleagă, oare, dacă numirea o să le dea glas şi lumină? El ştie să cînte ceea ce simte cu trupul şi cu sufletul.
Paşi ce vin şi paşi ce se duc. Şi cîte drumuri! cîte drumuri nu se întretaie aici, la picioarele lui înfipte-n ţărînă. Dar el le cunoaşte. Paşii lui le-au străbătut în fuga lor peste lume. Ei, paşii poetului, cunosc fiecare piatră pe care au atins-o. Ştiu cînd una ţipă de durere şi cînd alta cîntă de fericire. Sînt pietrele pămîntului din care s-a născut. El trebuie să le înţeleagă rostirea. De cîte ori nu şi-a lipit urechea de pămînt ca să-i poată auzi frămîntarea. Şi de cîte ori. nu s-a sculat de acolo mai înţelept şi mai viteaz, cu sufletul mai plin de iubire. Pentru că acolo, sărutînd cu buze fierbinţi pămîntul pîrjolit de flăcări a învăţat el, poetul, să iubească. Să iubească adînc... Da, el cunoaşte bine toate aceste drumuri. Sînt drumuri ce duc departe, pînă în inima poporului său, şi mai departe, pînă în adîncurile cele fără de sfîrşit ale oamenilor. El, poetul, le cunoaşte sufletele. El trebuie să le înţeleagă pentru că s-a legat prin jurămînt să aibă grijă de el purtîndu-le spre lumină. Să le ţină pe vîrfurile degetelor în bătaia razelor de soare şi să le dea viaţă. Şi poetul ştie asta. Ştie că e stegar... Ştie că e trîmbiţă a tot ceea ce poate fi auzit şi trebuie
să prindă glas!
■ ¥
Raza de soare care te încălzeşte pe tine nu ţi-e împuţinată prin faptul că se mai încălzeşte la ea şi vecinul tău.
AL. VLAHUTA
BOABE DE MAZĂRE
Boabele de mazăre s-au trezii la răsăritul soarelui strălucind ca picăturile de rouă, gata să-şi înceapă dansul in jurul luminii. Boabele verzi şi-au împrăştiat frăgezimea şi strălucesc printre firele de iarbă abia răsărite încercînd să zîmbească în mii de culori unei noi diminefi. Am cules una cîte una boabele verzi şi rotunde şi le-am păstrat o clipă pe fiecare in palma intimă vrînd să ie arăt soarelui şi cerului întreg. Şi fiecare boabă cîntă parcă un cîntec. Era cîntec de dor şi de bucurie. Era cîntec de fericire. Cîntecul minunat al boabelor verzi la revărsatul zorilor...
ROGOZEA GENA III-Au
Scrie ca să păstrezi florile ghidului tău, pe care altfel le ia vîntul.
N. lORGA
RĂMAS BUN...
Ce bună şi frumoasă este tovarăşa învăţătoare!
Adesea, îmi aduc aminte cînd eram la grădiniţă. Credeam în poveştile cu Făt-Frumos, Ileana Cosîn- 2eana, în balaurii cu şapte capete. Şi, iaca-şa, m-am făcut mare. in ultimul an de grădiniţă, mama îmi spunea că voi intra la şcoală şi că voi avea o tovarăşă învăţătoare care ne va călăuzi mereu pe calea binelui. Zilele-au trecut, ca filele unei cărţi citită de un elev silitor. Ultimul an de grădiniţă s-a scurs şi aşa a sosit anul 1971, cînd, conduşi de mîinile grijulii ale mamelor, sau rudelor, am păşit sfioşi pe poarta şcolii. Nu ştiam cum va arăta tovarăşa învăţătoare... După puţin timp, în uşa şcolii a apărut minunata tovarăşă învăţătoare După ce ne-a spus cum o cheamă, s-a apropiat de noi şi apoi ne-a dus în clasa frumos împodobită, pe ale cărei bănci ne aşteptau primele noastre manuale şcolare.
. Sfioşi şi nebunatici şi cuminţi,
De-a rin du I am intrat cu toţii-n clasă, Unii aduşi de rude sau părinţi, Alţii veniţi singuri de-acasă ".
După ce ne-a aşezat în bănci, după mărime, am auzit şi noi pentru prima oară sunetul viu al clopoţelului. Am început să învăţăm să facem linii, cîrligele.,.,, Şi patru ani sunat-a clopoţelul, Chemîndu-ne spre tine să venim, Ne-ai învăţat să facem cirligelul, Să fim cuminţi, să scriem, să citim ".
Şi iată-aşa timpul a trecut, ajungînd în clasa a IV-a. Dar, bucuria vacanţei este umbrită de regretul că astăzi, trebuie să ne luăm rămas ban, de la primii ani de şcoală.
„ Iar astăzi, cu aripi ce ne-ai dat, Plecăm în clasa cincea de la tine Sîntem mai mari şi parcă ne-am schimbat, Schimbarea totuşi de la tine vine.”
Chiar dacă plecăm regretînd, dorim să-i mulţumim tovarăşei învăţătoare:
„, Vă mulţumim tovarăşe învăţătoare, Că ne-aţi vegheat şi îndrumat in orice zi, Şi cu căldură sufletească şi răbdare, Ne-aţi învăţat ca să muncim şi cum să fim.
Profesorii şi oferii au un dragostea.
r
*
ANORONACHE MARILENA IV-B
profesor comun: E. LEGOUVE
19