Percepţia şi reprezentarea
fiinţării umane
O abordare schematic restrictivă ne impune să delimităm percepţia şi reprezentarea fiinţării umane ca fiind două modalităţi distincte (diferite, dar corelate reciproc) de
existenţă sau de devenire a structurilor umane, de recunoaştere a multiplelor lor ipostaze, de realizare a unor
tendinţe posibile ale acestora.
Percepţia fiinţării umane reprezintă o modalitate prin
care omul devine conştient de existenţa sau de manifestarea unor stări specifice speciei, proprietăţi, raporturi sau
tendinţe ale fiinţării ei, care decurg din natura internă a
acestora şi în condiţii diferenţiate şi care se desfăşoară
într-un anumit fel sau în altul. Percepţia fiinţării umane determină esenţa şi integrativitatea existenţei, direcţia ei
principală de mişcare şi dezvoltare, asimilând, anulând
sau subordonând alte trăsături sau direcţii de evoluţie ale
acesteia.
În paralel cu această percepţie, reprezentarea fiinţării
umane reprezintă o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale
umanului, care se configurează ca factori periferici sau
exteriori ai acestora şi se caracterizează prin reconfigurare, variabilitate şi inconstanţă, putând să se producă sau
nu, să se producă într-un fel sau altul, fără să afecteze
esenţa şi integrativitatea speciei.
Deşi, prin rolul lor diferit în determinarea configurării
condiţiei umane, sunt diferite, percepţia fiinţării ca şi reprezentarea fiinţării umane se presupun totodată şi se corelează reciproc. Percepţia fiinţării umane caracterizează
determinarea cantitativ-calitativă a sistemului, îi condiţionează esenţa, iar reprezentarea fiinţării umane îl afectează în mod ocazional şi inconstant, influenţând particularităţile fenomenalizării esenţei acestuia.