diverse ajustări, remodelări operative ori chiar a unor
schimbări în cvasi-totalitatea momentelor de concepere,
realizare, reprezentare a propriei fiinţări, în oricare dintre
„deschiderilor” spre lume.
În studiile lui Goffman, societatea e înţeleasă ca un ansamblu de structuri şi funcţii, ordonate prin intermediul
unor norme mai mult sau mai puţin instituţionalizate, formalizate, independente de contextul concret al acţiunii;
analiza speculează, se concentrează asupra experienţei
cotidiene a „actorilor”, ca ansamblu de interacţiuni faţă în
faţă, ordonate prin intermediul unor norme informale, conjuncturale, locale şi de alte naturi.
Prin interacţiune (sau interacţiunea de tip faţă în faţă)
se înţelege, cu aproximaţie, influenţa reciprocă pe care
partenerii o exercită asupra acţiunilor respective atunci
când se află unii în prezenţa (fizică, imediată) a celorlalţi;
în fapt, e vorba de un ansamblu interacţional care se produce într-o ocazie oarecare când membrii unui ansamblu
dat se găsesc unii în prezenţa (continuă sau pasageră) a
celorlalţi.
Aşadar, obiectul sociologiei goffmaniene nu este ordinea normativă, proprie unui demers teatral de tip tradiţional, ci ordinea publică (interacţională), un ansamblu de
norme (ale conjuncţiei) care se constituie din aproape în
aproape şi rămân totdeauna mai mult sau mai puţin implicite, invizibile (în comparaţie cu cele structurale, care sunt
întotdeauna preexistente şi mai puţin explicite, vizibile).
Cu sau fără voia noastră, încet dar sigur, am deveni
„marionete perfecte” pe un model prescris. Şi aici, avem
sumedenie de exemple în care toţi oamenii se vor „uniţi