Caracterul relativ al percepţiei fiinţării umane şi a reprezentărilor acesteia se manifestă şi în raport cu schimbarea condiţiilor (funcţie de loc şi de timp), percepţia fiinţării
umane şi/sau reprezentarea fiinţării umane putând trece
una în cealaltă. Astfel, ele nu se manifestă niciodată în
stare pură, ci coexistă, în toate cazurile, în mod unitar, în
aceeaşi realitate; reprezentarea fiinţării umane este întotdeauna o completare a percepţiei fiinţării umane (individuale sau de grup) la nivelul concretului.
Se consideră, totuşi, că percepţia fiinţării umane constituie conţinutul esenţial al procesului, ceea ce este sau
trebuie să se producă, iar reprezentarea fiinţării umane
reprezintă modul specific, particular de a se produce. Astfel, reprezentarea fiinţării umane este şi o forma aparte de
manifestare a percepţiei fiinţării umane: orice fenomen din
realitate se poate percepe, iniţial, în forme întâmplătoare
şi apare – la prima vedere – ca o sumă de întâmplări.
Abia apoi, prin raportări succesive la imagini, experienţe
preexistente, se configurează fenomenul într-o cursivitate
şi unitate proprii lumii la care ne raportăm.
În domeniul vieţii sociale, în ştiinţă, în cultură etc., asemenea fenomene se întâlnesc în mod frecvent. De exemplu, putem consideră că toate marile personalităţi istorice
ar apărea în mod întâmplător în raport cu percepţia fiinţării umane respective şi doar printr-un demers de raportări
şi valorizări succesive se conturează (şi apoi consolidează) rolului social pe care îl îndeplinesc. Am putea spune
că, într-un fel sau altul, un individ „x” sau „y” poate avea
şansa de a intra „în pielea unui personaj” ce-l aşteaptă
cuminte pe un umeraş al predestinărilor