ferchezuieşte şi, când i se pare că s-a gătit cum nu se poate mai frumos, îşi pune pălăria, îşi ia bastonul
şi-o porneşte fluierând prin pădure.
Mergea ariciul fluierând, se proptea uşurel în baston şi, dacă întîlnea o veveriţă, un iepure sau
altă cunoştinţă, se apleca îndată, îşi scotea pălăria şi rostea: „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele
mele!”, după împrejurare.
Şi tocmai când fluiera mai fără grijă, se întâlni cu… un lup. Un pui de lup, prost şi obraznic.
– Brr! mârâi lupul. Ce dihanie caraghioasă! N-am mai văzut aşa dihanie în viaţa mea. Cum te
cheamă, piciule?
– Arici, răspunse ariciul.
– Aşa? Ei, pân-aici ţi-a fost, ariciule! Brr! Am să te mănânc…
Ariciul îşi scoase cuviincios pălăria.
– Vă salut, dar fără stimă! spuse el. N-am nimic împotrivă să fiu mâncat de un lup. Numai că…
– Ha, ha, ţi-e frică! râse lupul. Brr! Eh, ce să-i faci?… M-am obişnuit. Ori de cîte ori vreau să
mănânc şi eu, i se face frică celui pe care am să-l înghit… Cu toate astea, ştii, nu-i mare lucru. Te
înghit atât de repede! Nici n-apuci să-ţi dai seama…
– Nu mai spune! grăi ariciul. Vezi, eu n-am fost mâncat încă…
– Eh, fleacuri! vorbi din nou lupul. Ascultă-mă pe mine: începutul e mai greu.
Că încolo…
– Da, da, încolo… să fii mâncat de un lup trebuie să fie o adevărată plăcere…
N-ai să mă crezi, dar nici nu m-aşteptam să am parte de o asemenea plăcere în dimineaţa asta,
mai spuse ariciul, iar lupul răspunse cu bunătate:
– Rrrr! Hai, pregăteşte-te, că mi s-a făcut o foame!… Rrr!
– Vai! strigă deodată ariciul, cât putu de tare.
Lupul se sperie, sări în sus şi răcni mânios:
– Cum?… Ce-i asta, ariciule? Te ţii de glume?
– Lupule, dragă, abia acum mi-am adus aminte… Azi-dimineaţă am născocit o poveste şi n-am
apucat s-o spun nimănui. Vai, vai, ce păcat că nimeni n-are să-mi afle povestea!
– O poveste?… mârâi lupul. Clănţăni de câteva ori, aşa cum făcea când chibzuia temeinic, şi se
hotărî: Hm, ştii ceva? Spune-mi-o mie… Rrrr! Tare-mi mai plac poveştile şi, uite, ca un făcut, niciunul
dintre toţi câţi am înghiţit pînă în ziua de azi nu mi-a spus nici o poveste…
– Cum? Ai vrea?… Bucuros! strigă ariciul şi, fără a se lăsa mult poftit, în vreme ce lupul se
aşeză mai în voie, prinse să povestească: Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu
amândouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de câteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi.
Acu’, de pildă, îmi slujeau drept pieptene… Mi-am pieptănat barba, m-am ferchezuit şi, cînd mi s-a
părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos, mi-am pus pălăria, mi-am luat bastonul şi-am pornit
fluierînd prin pădure. Mergeam eu fluierînd, mă propteam uşurel în baston şi dacă întâlneam o
veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, mă aplecam, îmi scoteam pălăria şi rosteam „Vă salut cu
stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare. Şi tocmai când fluieram mai fără grijă, m-am
întâlnit cu… un lup!
– Nesărată poveste! spuse lupul.
– Stai să vezi! răspunse ariciul, urmând îndată cu povestea. M-am întîlnit, aşadar, cu un lup.
„Rrr! mârâi el. Pân-aici ţi-a fost, ariciule! Am să te mănânc…” Eu i-am spus: „Lupule dragă, azidimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui…” „O poveste?” a strigat lupul.
„Spune-mi-o mie!…”
– „Bucuros!” Şi am început să-i spun: „Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu
amândouă lăbuţele şi…”
– Îţi baţi joc de mine? răcni lupul, holbînd doi ochi flămânzi şi sălbatici.
Ariciul se uită în jur, ca şi cum l-ar fi căutat pe cel care stîrnise m