-
EDUCAŢIA FINANCIARĂ- NECESITATE ŞI OPORTUNITATE A NOILOR
CONŢINUTURI
Prof. înv. primar Perju Mihaela-Loredana
Şcoala Gimnazială „Alecu Russo” Bacău
În contextul reformelor educaţionale actuale, privind conceperea şi abordarea procesului
didactic, se constată o tendinţă de revenire la realizarea unui curriculum integrat. Acest fapt, devine
posibil prin accentuarea trecerii de la monodisciplinaritate la pluri-, inter- sau transdisciplinaritate,
cât şi prin organizarea modulară a conţinuturilor învăţării, ceea ce oferă aplicabilitate practică şi
eficientă a noţiunilor, definiţiilor şi conceptelor vizate.
În procesul de învăţare actual, interdiciplinaritatea „în sensul larg al termenului, implică un
anumit grad de integrare între diferite domenii ale cunoaşterii şi intre diferite abordări, ca şi
utilizarea unui limbaj comun, permiţând schimburi de ordin conceptual şi metodologic” (Văideanu
G., p.33). Apelând la profesorul belgian L.D`Hainaut, Mihai Stanciu afirmă că esenţa
interdisciplinarităţii constă în „a organiza învăţământul în aşa fel încât să le furnizeze elevilor
ocazia de a se familiariza cu principii generale sau orientate în contexte cât mai variate posibil.”(p.
108). După Steliana Toma interdisciplinaritatea presune o interacţiune a mai multor domenii
diferite. Aceasta se poate manifesta în direcţie aplicativă (o abordare pentru rezolvarea unor sarcini
concrete), în direcţie epistemiologică (reconsiderări teoretice fundamentale ale disciplinelor vizate)
şi hibridă (apariţia unor discipline noi).
Interdisciplinaritatea pedagogică este necesară atât la nivel teoretic, prin orientarea elevului
spre achiziţionarea simultană a cunoştinţelor, priceperilor şi atitudinilor comune/ complementare
mai multo discipline, cât şi practic, prin crearea unor situaţii de învăţare în funcţie de legăturile
existente între diferitele discipline şcolare.
Eficientizarea procesului didactic şi a rezultatelor acestuia presupun integrarea în activitatea
şcolară a unor noi categorii de curriculum, numite curriculum- suport (ghiduri, caiete de muncă
independentă, soft-uri educaţionale etc.), care dezvoltă competenţe didactice diferite faţa de cele
reclamate de autoritatea centrală. Autori ca D. Potolea, M. Manolescu şi C. Creţu evidenţiază că
„cei care proiectează asemenea materiale trebuie să conştientizeze faptul că în demersul lor optează
pentru modele psihipedagogice specifice (aupra inteligenţei şi/sau intelectului celui care învaţă care
se corelează cu o concepţie predominantă despre predare şi învăţare), fie implicit, fie explicit” (apud
1, p.150). Practica evidenţiază că profesorii operează cu două modele:
modelul învăţării bazate pe receptivitatea/ pasivitatea elevilor;
modelul învăţării interactive (materialele pun probleme şi cer soluţii, angajând gândirea şi
imaginaţia elevilor).
Analizând poziţia cadrului didactic în faţa problemelor instruirii şi ale învăţării, profesorul
Ioan Neacşu afirmă că „educatorii sunt solicitaţi astăzi, în mod continuu, să promoveze învăţarea
eficientă. Şi nu orice învăţare eficientă, ci una participativă, activă şi creativă.” (1990, p.12)
Propunem în acest sens, un nou concept, cel de învăţare interactiv-creativă pe care îl
definim drept un proces evolutiv, care are la bază receptivitatea faţă de experienţele noi, căutate şi
rezolvate prin explorare, deducţie, analiză, sinteză, generalizare, abstractizare, concretizare, punând
accentul pe realizarea conexiunilor între sensuri şi solicitând o profundă implicare intelectuală,
psihomotorie, afectivă şi voliţională.
Interactivitatea are la bază relaţiile reciproce şi se referă la procesul de învăţare activă, în
cadrul căreia, cel care învăţă acţionează asupra informaţiei pentru a o transforma într-una nouă,
personală şi interiorizată. În sens constructivist, cel ce învăţă re-construieşte sensuri prin explorarea
mediului înconjurător/educativ, rezolvând probleme şi/sau aplicând informaţia dobândită în situaţii
noi.
409