-
crea atmosfera de joc, în care clasa i se prefigurează învățătorului și fiecărui elev în parte ca un
,,laborator socialˮ.
Copilul evoluează continuu de-a lungul existenţei sale, iar participarea la procesul de educaţie
este un element cheie pentru asigurarea acestei evoluţii.
Curriculumul pentru educaţia timpurie reprezintă un instrument în experienţa de cunoaştere pe
care o traversează copilul, fiind gândit, proiectat astfel încât să răspundă obiectivelor educaţiei
timpurii şi anume pregătirea copilului pentru viaţă.
Înţelegerea curriculumului ca întreaga experienţă de învăţare a copilului, dobândită atât în
școală, cât şi în afara ei, prin activităţi de tip nonformal sau extraşcolar, planificate şi aplicate de
școală, aduce cu sine noi accente din perspectiva realizării procesului de predare – învăţare –
evaluare în contextul noului curriculum.
Accentul plasat pe dezvoltarea capacităţilor, atitudinilor ce ţin de dezvoltarea socioemoţională (a trăi şi a lucra împreună sau alături de alţii, a gestiona emoţii, a respecta diversitatea),
dezvoltarea fizică (motricitate fină şi grosieră, dar şi sănătate şi alimentaţie sănătoasă) sau a
atitudinilor şi capacităţilor în învăţare (curiozitate şi interes, iniţiativă, persistenţă în activitate,
creativitate), alături de competenţe academice urmărite în mod tradiţional (din domeniul dezvoltării
cognitive şi a limbajului şi comunicării) impun cadrelor didactice o regândire a demersului
educaţional.
Conceptul de „dezvoltare globală a copilului” influenţează în mod direct modul de organizare
a educaţiei din școală, ştiut fiind că toate experienţele copilului sunt experienţe de învăţare care
accelerează dezvoltarea în diverse domenii. Proiectarea didactică este, inevitabil, profund
influenţată de această concepţie. Experienţele de învăţare prin intermediul cărora învățătorii
urmăresc dezvoltarea globală a copilului includ: activităţi pe domenii experienţiale, alături de jocuri
şi activităţi didactice alese, completate de activităţi de dezvoltare personală precum: rutine, tranziţii
şi activităţi opţionale.
O strategie de abordare integrată a dezvoltării copilului este învăţarea pe baza de proiect
tematic care presupune integrarea diferitelor arii curriculare prin explorarea unei idei interesante
care se leagă de mai multe domenii. Un proiect este o investigaţie în profunzime a unui subiect, a
unei teme realizată de un grup de copii şi, ocazional, de un singur copil.
Fiecare copil are un fond propriu ereditar și dezvoltarea lui are loc în condiții specifice de madiu,
față de care acesta depune efort continuu de adaptare. Necesitatea cunoașterii psihologice a elevului
este justificată de acțiunea în orientarea școlară care contribuie la înlăturarea întâmplării,
neinformării. Înlesnește trecerea de la un criteriu constatativ, dogmatic și statistic la unul formativ,
dinamic și interpretativ.
Cunoașterea psihologică a copilului este argumentul principal în evitarea empirismului și
formalismului educațional. Învățătorul va putea să adapteze tehnologia didactică la particularitățile
individuale ale copilului de clasă pregătitoare, să diversifice acțiunile instructiv – educative în
funcție de structura lor concret - individuală.
Cunoașterea personalității elevului oferă învățătorilor o structură teoretică, formularea
propriilor ipoteze în legătură cu rezolvarea problemelor fiecărui elev.
În scopul sprijinirii dezvoltării şi învăţării copilului, cadrul didactic trebuie să alterneze
diverse roluri:
-Stimulator: stimulează dezvoltarea prin expunerea copilului la stimuli senzoriali şi cognitivi şi
implicarea lor în activităţi fizice;
-Facilitator: facilitează învăţarea copilului prin interacţiune, prin comunicare, prin organizarea
mediului fizic şi social, prin oferirea de contexte de învăţare (sarcini şi materiale diferite), prin
372