-
un sens particular, trecerea unor cuvinte din vocabularul pasiv în cel activ. Fiecare text, mai ales
pentru clasele a III-a şi a IV-a, oferă câte patru-şapte cuvinte şi expresii cu sensuri principale şi
secundare necunoscute de elevi până atunci. Prin exersarea actului citirii, învăţătorii caută mereu să
asigure întâi perceperea fonetică corectă deoarece elevii sunt tentaţi să le deformeze după specificul
local.
În vederea asigurării caracterului conştient al citirii, pentru capacitatea de a reda conţinutul,
de a surprinde personajele, elevii sunt ajutaţi să înţeleagă sensul fiecărui cuvânt şi al fiecărei
propoziţii.
Metodele didactice alese în vederea înţelegerii sensului cuvintelor se realizează prin
următoarele procedee:
1). Prezentarea obiectului sau a acţiunii denumite. De exemplu, pentru a explica cuvântul
clinchet din poezia „Ninge” la clasa I, s-a mişcat un clopoţel, menţionând că sunetul produs se
numeşte clinchet. Percepând în mod intuitiv obiectul, participă mai mulţi analizatori, iar
cunoştinţele devin complete şi mai trainice.
2). Folosirea unui desen, a unei planşe, a unui film. Nu întotdeauna învăţătorul poate aduce
obiectul pentru a explica cuvintele şi acţiunile. De aceea recurgerea la un desen este un mijloc
eficient şi în acelaşi timp plăcut pentru copii. Pentru explicarea cuvântului vale sau munte putem
face un desen pe tablă şi dacă le mai arătăm vederi inspirate din frumoşii munţi ai României sau
chiar ilustrate dintr-un Atlas geografic, înţelegerea cuvintelor va fi deplină.
Se poate arăta pe rând câte o ilustraţie, punându-se întrebări de genul: „Ce vedeţi voi aici ?”
(Un măr). Se cere elevului să formuleze mai multe propoziţii despre acel fruct.
3). Explicarea cuvintelor prin gesturi sau prin mimică, de exemplu: a ciului sau a ascuţi
urechile.
4). Explicarea cuvintelor prin sinonimie. Pentru explicarea unui cuvânt se recurge la alte
cuvinte cu sens apropiat cunoscute anterior de elevi: rod- belşug, zăpadă-nea- omăt, pace- linişte,
orologiu- ceas.
Trebuie să se ţină seama de faptul că sinonimia perfectă nu este prea des întâlnită şi pentru
echivalenţă de sensuri se neglijează anumite aspecte particulare.
Exemple: cuvânt-vorbă A luat cuvântul la adunare. (corect)
A luat vorba în adunare. (incorect)
inimă-cord
Mă doare inima. (corect)
Mă doare cordul. (incorect)
5). Perifrazarea este un alt mod de explicare al cuvintelor: folosirea unui grup de cuvinte cu
sens apropiat.
Exemple: sultan-împăratul turcilor;
sol-persoană trimisă cu o anumită misiune.
6). Generalizarea noţiunii particulare neînţelese. De exemplu, când învaţă despre cuc,
mierlă, privighetoare învăţătorul afirmă că toate sunt păsări.
7). Unele cuvinte se explică prin descompunerea noţiunilor generale în noţiuni particulare.
Exemple: unelte agricole: sapă, coasă, semănătoare, combină.
rechizite şcolare: caiete, penar, stilou, linie, creion.
8). Alăturarea unui cuvânt din aceeaşi familie.
Elevii întâlnesc în texte cuvinte derivate de la un cuvânt de bază. Pentru a înţelege sensul
acestuia învăţătorul alcătuieşte familia lexicală pornind de la cuvântul de bază şi atunci se prezintă o
imagine clară a provenienţei şi sensului cuvântului.
Exemple: De unde provin cuvintele bunicel şi împădurit ?
bun- bunătate, bunuţ, bunicel
pădure- pădurice, pădurar, pădurăresc, împădurit, neîmpădurit.
9). Explicarea prin analiză gramaticală a cuvintelor compuse. În limba română sunt cuvinte
obţinute din două sau mai multe cuvinte.
Exemple:
binefăcător este alcătuit din adjectivul bine şi substantivul făcător şi înseamnă cel ce face bine.
352