-
special la deschiderea unor activităţi de educaţie fizică, muzică, desen, pictură, modelaj, abilitare
manuală (sau acţiuni integrate acestor activităţi). Valoarea unei demonstraţii corecte se răsfrânge
evident şi imediat asupra calităţii prestaţiei copiilor.
De aceea, în faţa demonstraţiei stau câteva cerinţe:
să apeleze la cât mai mulţi analizatori;
fiecare moment al ei să se distingă din ansamblu;
prezentarea fiecărui detaliu să fie însoţită de o explicaţie scurtă şi precisă;
denumirile noi, necesar de introdus, să se sprijine pe cuvinte cunoscute corelate unor obiecte sau
acţiuni cunoscute;
succesiunea momentelor demonstraţiei să fie logică, urmărind:
- succesiunea operaţiilor necesare execuţiei (unei construcţii, unui desen etc.);
- structura obiectului (la plantă sau la animal);
- etapele de transformare a unui fenomen oarecare (ex.: apa în aburi, gheaţă şi invers).
Se leagă explicit de principiul intuiţiei şi facilitează respectarea celorlalte principii.
Conversaţia este o metodă preponderent verbală din categoria celor interogative. Se regăseşte atât în
forma euristică (cu nuanţe particulare la acest nivel ontogenetic), cât şi în aceea a conversaţiei de
consolidare ţi de verificare. Are loc în condiţiile în care există un fond aperceptiv pe care se poate
construi. Se foloseşte cu din ce în ce mai mare frecvenţă şi complexitate începând cu grupa mijlocie
spre grupa pregătitoare. Este proprie activităţilor-de dezvoltare a limbajului şi a capacităţii de
comunicare, dar se regăseşte cu ponderi mai mici sau mai mari în toate celelalte tipuri de activităţi.
Presupune implicarea activă a copilului, care este cu atât mai productivă cu cât subiectul
conversaţiei este mai accesibil, cu cât formularea întrebărilor este mai clară şi cu cât, în alegerea
răspunsurilor, copiii se pot baza pe intuitiv. Utilizată corect, sprijină fundamentarea teoretică a
viitoarelor aplicaţii practice, dezvoltă capacitatea de sinteză, dacă se bazează pe o structură
sintetică, contribuind artizanal la sistematizarea cunoştinţelor, însuşirea temeinică a acestora şi oferă
cadru deschis aplicării principiului retroacţiunii. Ea presupune participarea conştientă şi activă a
copilului la demersul educaţional. Exerciţiul ocupă ca metodă un loc remarcabil în educaţia
preşcolară şi şcolară mică. Aparţine categoriei de metode active, bazate pe acţiunea reală a
copilului. Este aproape de natura preşcolarului, care doreşte şi poate să se angajeze în acţiune, iar
dacă o face ordonat, dirijat, cu sarcini precise, rezultatele sunt de bun augur pentru propria sa
evoluţie psihică. Se utilizează în mai multe tipuri de activităţi, dar cu precădere în cele de educaţie
fizică şi în cele destinate pregătirii pentru scriere; îl regăsim şi în activităţi de consolidare a
cunoştinţelor despre mediul înconjurător, în consolidarea unor cântece învăţate, a unor deprinderi de
pictură (tehnici deosebite), de activitate manuală etc. Are ca scop eliminarea elementelor de prisos
în executarea unor sarcini, dezvoltarea capacităţii de angajare individuală într-o activitate,
concentrarea atenţiei, dezvoltarea perseverenţei şi a altor trăsături de personalitate. Nu se utilizează
singur ci în combinaţie cu una sau mai multe dintre celelalte metode. Se adresează explicit
principiului legării teoriei de practică, dar facilitează respectarea tuturor celorlalte principii
didactice. Alături de aceste metode educaţia preşcolară şi şcolară mică poate utiliza şi altele,
esenţială rămânând alegerea a ceea ce se potriveşte mai bine tipului de activitate, obiectivelor
urmărite, colectivului concret de copii, corelarea lor integrativă (cu interschimbarea statutului de
metodă, respectiv, procedeu) şi respectarea normativităţii didactice.
Metode interactive:
Metode de predare-invatare:
Predarea-invatarea reciproca;
Mozaic;
Tehnica lotus (lotus de grup, lotus individual);
Stabilirea succesiunii evenimentelor;
Bula dubla;
Partenerul de sprjin;
Cubul;
270