-
anumită logică şi o anumită linie generală de gândire, concepere. „Sensul general acordat strategiei
în educaţie este acela de modalitate generală de concepere în viziune sistemică, pe termen lung,
mediu şi scurt a proceselor educaţionale” (Ionescu, M., 2003, p.147). Prin urmare termenul de
strategie în educaţie este operant la trei niveluri:
- macro: unde se vorbeşte de strategie educaţională, termen ce vizează sistemul de învăţământ;
- intermediar: unde se poate vorbi de strategie instructiv educativă, termen ce consideră procesul de
învăţământ în ansamblul său, având ca scop final idealul educaţional aflat în vigoare;
- micro: unde putem vorbi de strategie didactică, termen ce consideră procesul de învăţământ
desfăşurat efectiv între cadrul didactic şi educabili săi, la nivelul unei discipline sau chiar al unei
lecţii, considerând ca scop final obiectivele cadru şi de referinţă.
Datorită acestor consideraţii, termenul de tactică este aproape nefolosit în arealul educaţional.
Această situaţie este total nejustificată şi, prin urmare, trebuie lămurită. Dacă la primele două
niveluri putem tolera neutilzarea termenului de tactică, datorită caracterului foarte general al
abordărilor şi absenţei manifestării unei laturi acţionale fără a interfera cu ultimul nivel sau a devia
în chestiuni strict manageriale, la ultimul nivel, cel microeducaţional, suntem convinşi că se impune
folosirea termenului de tactică, aspectul acţional fiind dominant. Considerând nivelul
microeducaţional şi mai cu seamă cel al lecţiei, trebuie specificat faptul că nu putem identifica
termenul de strategie didactică, în sensul folosit mai sus, cu cel de tactică. În opinia noastră, în
cadrul unei lecţii avem de a face cu o strategie didactică ce se prezintă ca o linie generală de
gândire, având ca scop final obiectivele de referinţă ale respectivei activităţi şi concretizându-se în
mai multe elemente acţionale ce vizează realizarea obiectivelor operaţionale ale lecţiei, abordate
prin diverse tactici educaţionale. Prin urmare, tactica didactică reprezintă modalitatea de îmbinare a
metodelor, mijloacelor didactice, formelor de organizare a clasei şi a tipului de învăţare solicitat
educabilului în virtutea îndeplinirii unui obiectiv operaţional al unei anumite lecţii. Deci, pentru
fiecare obiectiv operaţional putem concepe şi urma o anumită tactică didactică. Este important de
conştientizat de către viitorul educator faptul că o strategie didactică nu este un cod de procedură
imuabil, care dă o reţetă didactică ce garantează eficienţa procesului paideutic, ci o line directoare
menită să elimine improvizaţia şi diletantismul educaţional şi care pentru a fi eficientă, trebuie
strâns corelată cu particularităţile situaţiei educaţionale concret - abordată şi totodată capabilă de o
adaptare permanentă, prin tacticile sale, la diversele variabile şi subvariabile neprevăzute.
2.2. SISTEMUL METODELOR DE INSTRUIRE CLASIFICARE SI CARACTERISTICILE
PRINCIPALELOR GRUPE DE METODE.
SPECIFICUL METODELOR DE INSTRUIRE PENTRU INVATAMANTUL PRESCOLAR.
Sistemul metodelor de instruire.
Clasificarea şi caracteristicile principalelor grupe de metode. Specificul metodelor de instruire
pentru invatamantul prescolar.
Marea varietate şi diversitate a metodelor de instruire a condus la necesitatea clasificării şi
ordonării lor, problemă care în prezent rămâne deschisă. În literatura de specialitate sunt cunoscute
mai multe clasificări ale metodelor, având la bază criterii diferite. Criterii/Clasificări
Criteriul istoric:
Metode tradiţionale, clasice, denumite şi didacticiste;
Metode noi sau moderne;
Aria de aplicabilitate, gradul de generalitate:
Metode generale, care se aplică în întreg procesul de învăţământ, în predarea tuturor disciplinelor.
Metode particulare sau speciale, folosite în predarea anumitor discipline de învăţământ sau pe
anumite trepte de şcolarizare.
Gradul de angajare a elevilor în procesul de învăţare:
Metode pasive;
Metode active;
Modul de prezentare a cunoştinţelor:
Metode verbale, livreşti, bazate pe cuvânt;
266