-
EDUCAŢIA ÎN AER LIBER – MODALITĂȚI DE INTEGRARE A CONȚINUTURILOR
Profesor pentru învățământul primar DOGĂREL MIHAELA
Şcoala Gimnazială Nr. 4, Moreni, Dâmboviţa
Educația în aer liber - considerente teoretice
În numeroase țări din America, Asia, Australia, dar și Europa a luat avânt un nou tip de
școli: Outdoor training (școlarizare în aer liber), atât pentru tineri cât și pentru adulți.
Conceptul de educaţie în aer liber este foarte vechi. Însuşi Comenius, in educaţia holistică,
sugerează ideea combinării, integrării invăţării în clasă cu invăţarea în aer liber. Acest tip de
abordare are rădăcini istorice in ideile pedagogilor filozofi Johann Pestalozzi, John Dewey, Paolo
Freiere, Patrick Geddes. Potrivit acestora, educaţia în aer liber urmăreşte a explora practic relaţiile
între oameni, locuri şi activităţi, producând în acelaşi timp, atât învăţarea, cât şi plăcerea elevului de
a învăţa, datorită mediului în care se desfăşoară. Educaţia în aer liber face apel la simţurile
copilului. El poate observa direct, poate pipăi, poate simţi, poate gusta, poate mirosi, poate construi,
poate coopera cu colegii, poate comunica, îşi poate exprima sentimentele mai liber decât în
activitatea desfăşurată în clasă.
Educaţia în aer liber se află la intersecţia acestor trei dimensiuni, conform modelului elaborat de
Higgins şi Loynes(1997).
Învăţarea experienţială are la bază experienţa care-l conectează pe cel care învaţă cu oameni
şi probleme reale, fiind de multe ori asociată cu educaţia informală. Învăţarea experienţială porneşte
de la premisa că învăţăcelul învaţă cel mai bine când face un lucru, când rezolvă probleme.
Ciclul Kolb al învăţării experienţiale poate fi utilizat pentru a explica modalităţile de învăţare
experienţială. Modelul oferă un instrument de gândire a modului cum lucrăm cu tinerii. Nu orice
experienţă poate fi cu adevărat educativă. Profesorul care se implică în activităţi în aer liber, trebuie
să ştie să aleagă experienţele ce pot constitui probleme educative pentru elevi, care să promoveze
dezvoltarea personală şi socială a acestora. Honey şi Mumford (1992) au definit stilurile de invăţare
pornind de la modelul lui Kolb conform schemei:
Se confruntă cu ceva
(activistul)
aplicarea experienţei
(pragmaticul)
interpretarea experienţei
(reflectorul)
Generalizarea experienţei
(teoreticianul)
Acest model poate fi utilizat pentru a arăta că oamenii variază în funcţie de stilurile de
învăţare. Profesorii trebuie să conştientizeze că rezultatele învăţării depind de unul dintre aceste
stiluri de învăţare, că în funcţie de acestea trebuie să-şi aleagă strategiile de predare.
Abordarea integrată a educației în aer liber
În condițiile sociale actuale, când elevii își petrec timpul liber în fața calculatorului sau a
televizorului, acest tip de educație devine din ce în ce mai necesar. Elevii au posibilitatea de a
realiza activități de mișcare în mod organizat: plimbări, drumeții, alergări, pot lua lecții de prim
ajutor, planificarea și pregătirea unei excursii, explorarea împrejurimilor școlii, desfășurarea unor
138